Mașina de înghețată

31 octombrie 2018   TÎLC SHOW

Nu era tîrziu, dar era toamnă. Soarele era blînd și strălucitor. Fuseserăm să ne plimbăm prin Poros, insula plină de portocali al căror miros, cînd sînt înfloriți, se simte încă de pe mare, de la mile depărtare. Am mîncat la taverna Platanos, sub un uriaș platan. Ne plimbaserăm pe străduțele în pantă, încercînd să regăsim impresiile și amintirile de la precedenta noastră vizită, din urmă cu peste douăzeci de ani. Am obosit tot urcînd și coborînd acele pante, oprindu-ne pe la magazinele de suveniruri sau cumpărînd o înghețată ori o sticlă de apă. Vacanță deplină, ce mai…

În cele din urmă ne-am hotărît să traversăm canalul înapoi spre Galatas, pe malul Peloponezului. Am luat taxiul-barcă și am trecut înapoi, ajungînd în parcarea unde lăsaserăm mașina închiriată. Aveam de parcurs vreo cîteva zeci de kilometri pînă la hotel, pe o șosea plină de curbe, pe malul abrupt în colțul sudic al golfului Saronic. Cum știam deja drumul, nu mai doream neapărat să admir peisajul magnific, iar mașina incita la un condus ceva mai sportiv. Era un Peugeot mic, nou-nouț și neașteptat de sprinten, cu motoraș turbo căruia păreau să-i fie pe plac turațiile ridicate. Șoseaua era aproape pustie, dar în dreptul ultimelor case din Galatas, în față ne-a apărut o furgonetă destul de veche care transporta înghețată, pe a cărei cutie frigorifică, în formă de cub, erau o mulțime de reclame colorate. Oricît de mult încetineam, duba stătea în fața noastră, obturîndu-ne în bună parte vederea. Cînd am vrut s-o depășesc însă, a accelerat. Aveam de-a face cu un șofer cam ambițios, dacă nu chiar nebun. Mi-am zis că o fi și el asemeni multor conducători de dube pe care-i întîlnim pe la noi, tînăr și neliniștit. Recunosc că nu mi-a luat prea mult să mă ambiționez la rîndul meu și, forțînd puțin, am reușit să-l depășesc. O vreme am uitat de el și de ideea de condus sportiv. M-am relaxat și am început să vorbim. La un moment dat, însă, am observat în oglindă că mașina de înghețată, cu botul ei negru, stătea ca legată cu sfoară la un metru în spatele nostru. „Ei, fir-ar mama lui!“, mi-am zis și am accelerat. A rămas în urmă, dar după vreo două minute, iar era în spate. Îi ardea de joacă sau, cum ziceam, era cam nebun. Nebun am devenit și eu și iar am accelerat (uneori ne lăsăm astfel provocați). Urmau o serie de curbe periculoase pe care m-am gîndit că o mașină așa înaltă ca a lui n-avea cum să le ia prea în viteză. Am început să testez serios calitățile Peugeot-ului, al cărui motor de leu a început să toarcă extraordinar. Am luat curbele acelea vijelește (fără să depășesc totuși o limită). Am zis că omul cu furgoneta se va liniști văzînd că n-are nici o șansă, cum era și normal, dată fiind totuși diferența dintre mașini. La finalul seriei de curbe, uitîndu-mă în spate, am tresărit. Botul negru, cu steaua lui de Mercedes, era acolo, la cîțiva metri în spate. „Cum Dumnezeu?“, am exclamat. Nebunia mea limitată era bătută de nebunia nelimitată a acelui șofer. Cum de nu ajunsese cu înghețata lui direct în mare, luînd curbele alea așa repede cu măgăoaia lui urîtă?

Urmau niște porțiuni drepte și am realizat că acolo reușeam să accelerez mai repede decît el și să-l las în urmă. La curbe era problema, acolo unde măiestria și nebunia contau mai mult decît motorul. Totuși, cum de reușea să meargă așa? Mi-am luat distanță cît am putut pe liniile acelea drepte, pînă cînd nu l-am mai văzut. M-am relaxat, fără însă să slăbesc accelerația. A mai trecut ceva vreme și, la un moment dat, iar m am trezit cu el în spate. Poate că, în ciuda aparențelor, mașina lui era tunată cumva. Și sigur nu era plină cu marfă, era goală și ușoară. Sau poate la volanul ei era vreun pilot ieșit la pensie. Dar cum reușea oare să facă față înclinărilor care-mi imaginam că se produceau la acea cutie înaltă din spate, fără nici stabilitate sau aerodinamică, la curbele mai strînse? Așa ceva chiar nu mai văzusem niciodată. Peugeot-ul nostru căpătase parcă un iz de încins. Cauciucuri, ambreiaj, frîne, motor, naiba știe ce… Nu era însă la stadiul de abandon, nu, nici vorbă, era totuși nou-nouț. Pentru mine, lucrurile se păstrau în niște limite de siguranță. Pentru amicul din spate, sigur, însă, nu avea cum să fie la fel. Omul era complet sărit de pe fix. Cum șoseaua devenise dreaptă, avansul meu s-a mărit simțitor. O vreme l-am mai zărit în oglindă la sute de metri în spate pînă cînd a dispărut de tot. Învățasem însă lecția și nu m-am lăsat deloc pe tînjeală. Ne distram. Ne-am gîndit să cotim brusc pe o scurtătură care ducea la hotelul nostru, într-un moment în care șoferul din spate nu mai avea cum să ne vadă. Urma deci să-l lăsăm să gonească singur, ca bezmeticul, crezînd că ne-ar mai putea ajunge cîndva, deși noi nu mai eram de mult în fața lui. Zis și făcut. Ne-am apropiat ușor de parcarea din dosul hotelului, victorioși și deștepți. Fusese cît se poate de amuzant. Nici chiar așa periculos cum ar putea zice unii și nici chiar așa ilegal cum ar crede alții.

În timp ne apropiam de destinație, însă, ni s-a părut că nu vedem bine. Mașina de înghețată, cu botul ei negru și cutia frigorifică plină de reclame băzărate, era deja acolo. Cum și cînd ne depășise? Părea că găsise scurtătura scurtăturii, ca-n desenele animate. Am parcat și am coborît complet uluiți. Șoferul, ocupat cu descărcarea unor baxuri, nici nu ne-a văzut.

Foto: scenă din filmul The Ice Cream Truck

Mai multe