Mascaraua
Prin intermediul mesajelor publicitare şi al revistelor „pentru femei“, termenul cosmetic mascára intră tot mai mult în uz, în ciuda unei omonimii parţiale destul de supărătoare cu mai vechiul mascará. Turcismul mascará (cu accentul pe silaba finală) a fost adaptat din punct de vedere morfologic limbii române, putînd fi articulat (mascaraua) şi primind terminaţie de plural (mascarale), după un tipar deja existent, folosit deopotrivă pentru turcisme (sarmaua, sarmalele) şi franţuzisme (şoseaua, şoselele). Sensurile cuvîntului mascará sînt marcate peiorativ; înţelesul vechi, de identificare sau calificare a unei persoane ca „bufon, paiață“, a ieşit din uz; cel popular – „batjocură, ocară“ e încă relativ cunoscut. De fapt, în uzul popular persistă mai ales verbul derivat – a măscări – şi noul substantiv format de la acesta – măscară –, folosit de obicei la plural: măscări, cu sensul „obscenităţi“. Familia lexicală cuprinde şi derivatul măscărici, care l-a înlocuit pe mascará cu sensul „bufon, saltimbanc“. Mască, a masca şi mascaradă, în schimb, sînt împrumuturi moderne din franceză.
Termenul cosmetic, desemnînd un produs de fardare (înnegrire şi îngroşare) a genelor nu are o istorie întru totul certă: sursa răspîndirii sale actuale în mai multe limbi este engleza, iar dicţionarele englezeşti indică pentru mascara o sursă italienească (maschera, regional mascara); uneori sînt aduse în discuţie şi alte limbi romanice, mai ales spaniola. Franceza a preluat termenul englezesc, cum au făcut o şi multe alte limbi; Trésor informatisé de la langue française cuprinde o primă atestare a formei în 1929, în revista Vogue. Povestea devine însă mai complicată în privinţa etimologiei cuvîntului italienesc maschera: dacă unele dicţionare indică drept sursă un element prelatin sau latin medieval, altele leagă cuvîntul de termenul arab maskhara „bufon“ – care stă şi la originea termenului turcesc pătruns în română. Al. Graur, în Dicţionar de cuvinte călătoare (1978), îmbrăţişa această etimologie, care face ca, pînă la urmă, mascára (anglicismul recent), mascará (turcismul vechi), mască şi toată familia sa lexicală să fie înrudite prin originea lor îndepărtată.
Produsul cosmetic este desemnat, în mai multe limbi, şi prin substantivul comun provenit, prin antonomază, din denumirea comercială Rimmel, reprezentînd numele inventatorului de pe la 1880 al unei compoziţii şi modalităţi de aplicare. În română, rimel este termenul curent, prezent şi în dicţionarele generale: în dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române, Litera R, 1975) e ilustrat de un citat din romanul lui Cezar Petrescu, Calea Victoriei (1930): „gesticulînd în faţa oglinzii cu periuţa neagră de rimel în mînă“. Articolele Wikipediei indică răspîndirea denumirii şi în alte limbi: rimel e termenul de bază în română, dar şi în spaniolă, turcă etc.
Tendinţa de a înlocui denumirea rimel prin mascara reflectă presiunea actuală a englezei asupra românei. Cuvîntul împrumutat din engleză îşi păstrează accentul pe silaba penultimă şi este tratat în general ca substantiv invariabil. Pare să se manifeste totuşi şi tendinţa de a-l adapta, prin suprapunere totală cu vechiul turcism: Internetul oferă mai multe exemple de articulare şi chiar de formare a unui plural: „mascaraua redevine cremoasă la cald“ (exquis.ro); „unul dintre articolele indispensabile din trusa de machiaj, mascaraua“ (manager.ro); „Mascaraua clasică are o perie spiralată ascendent“ (taifasuri.ro); „poţi masca cearcănele şi prin modul în care foloseşti mascaraua“ (click.ro); „aveam vreo 20 de mascarale“ (iguanitza.com). Adaptarea morfologică presupune, în formele citate, încadrare în clasa substantivelor feminine şi o inevitabilă deplasare de accent. Internetul ne oferă şi o surprinzătoare păstrare sau redescoperire a sensului vechi al turcismului, într-un articol din Republica Moldova: „Două mascarale de la un post rusesc de TV au anunţat aseară lansarea unui aparat cosmic avînd pe el inscripţia «Made in MD»“ (timpul.md).
Omonimia creată astfel nu mi se pare nici necesară, nici fericită. Ar fi fost preferabil ca publicitatea şi revistele de modă să fi folosit în continuare termenul generic rimel, deja impus. Dar cum să te lupţi cu moda lingvistică tocmai în domeniile fashion şi beauty?
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).