Maria

Fiecăruia dintre noi i s-a întîmplat așa ceva. E inevitabil. Nu cred că a scăpat cineva de experiența de a călători în propria noastră țară. Nu a ratat nimeni amestecul aiuritor pe care îl respirăm zilnic: pe de o parte extazul, plăcerea irezistibilă a găsirii unor locuri de o frumusețe rară, pe de altă parte agonia de a constata indiferența ori sadismul cu care ne subminăm instantaneu orice șansă de a ne bucura real de ceea ce vedem. Pentru că, pur și simplu, n-ai cum să nu vezi coșmarul unei latrine necurățate de zeci de ani, chiar dacă ea se află la intrarea într-un parc natural. Un „templu al naturii“, în care se află una dintre cele mai frumoase peșteri de pe acest continent. O „catedrală“ în care intri abia după ce ai trecut prin iadul unui closet horror, o ruină sinistră, duhnind de te ia cu leșin, expusă obscen tuturor privirilor care se împăienjenesc și se dau peste cap, lăsînd la vedere doar albul îngrozit al ochilor. E peisajul tipic în care începem să filozofăm despre lipsa de șansă, despre ticăloșia, despre naivitatea, despre nevinovăția, despre ce merită și ce nu merită poporul din care facem parte. Și mereu folosim cuvinte mari. Noțiuni cuprinzătoare, concepte largi, trimiteri la universalitate, intertexte dintre cele mai inteligente și surprinzătoare. În cîteva minute, am putea fi la primăria sau la instituția în subordinea ori în grija căreia se află oroarea de la care ni s-a făcut rău. În cîteva minute am putea să cerem socoteală, să facem poze, să punem pe Facebook, să facem orice ar atrage atenția și ar porni șansa unei rezolvări. Nu facem asta. Ținem un discurs, să ne răcorim.

Faptul că nu facem ceva direct, imediat – că nu intervenim, că nu cerem socoteală, că nu scăpăm de un soi de promiscuitate care se ține de noi ca rîia –, ne doare profund pe dinăuntru. Știm că doar acțiunea ne-ar putea repara starea, dar ne șoptim imediat că „n-are nici un sens, aici nu se rezolvă nimic, e degeaba, orice-am face“. Nu contează că putem fi noi înșine, oricînd, niște eroi, făcînd, pur și simplu, ceva în ajutorul nostru. Nu contează deloc. „Ăilalți“ sînt niște ticăloși și totul e sortit eșecului și prăbușirii în mizerie. Și, ca să n-o luăm razna, ne consolăm cu marile victorii ale unor români care au reușit să o rupă, măcar temporar, cu fatalitatea. Ei sînt singurele noastre șanse.

Dacă nu putem fi patrioți noi înșine, făcînd cîte ceva, mai bine aruncăm pe geam o sticlă de Cola, din goana mașinii, și ne liniștim gîndurile cu faptul că sîntem compatrioți cu Hagi și cu Nadia. Ei, toți sportivii medaliați, oamenii de știință plecați aiurea și ajunși mari, scriitorii fugiți, olimpicii de la concursurile școlare internaționale, orice român care obține un succes internațional, ei sînt… „reprezentanții noștri“. Ei ne salvează reputația pe care noi înșine ne-o călcăm în picioare. Dar despre așa ceva nu se vorbește. Dacă n-am mai salvat nimic, aici, acasă, măcar aparențele să le salvăm. Prin urmare, instituim o mare tăcere despre tot ce ne chinuie profund, adînc, în rărunchii rărunchilor. Frica de Securitatea lui Ceaușescu, colaborările, bătăile de-acasă și de la școală, umilințele, frustrările, lacrimile de neputință, disperarea de a nu avea niciodată lucrurile la care credem că avem tot dreptul. Despre așa ceva se tace. O lume de vorbăreți – care găsesc orice prilej de a da din gură – tace mîlc la temele astea. Și-l pedepsește aspru pe cel care rupe tăcerea.

Iar filmele cu care am crescut au fost și sînt unele dintre locurile în care ne ascundem să plîngem cel mai bine, cu iluzia că ne bucurăm. Mai bine-l vedem pe Mihai Viteazul culcînd la pămînt cinci ­turci dintr-o lovitură decît să urmărim povestea unui român contemporan, un om ca noi toți, alunecînd pe cărările care duc spre esența ideii de corupție. Mai bine-l vedem pe comisarul care împușcă legionari decît să ne uităm la cum moare o tînără, victimă a unei colosale rătăciri. Așa cum mai bine vedem momentele de aur din istoria excepțională a sportului de la noi decît spectacolele omagiale la care participam direct sau care ne asasinau simțurile în cele două ore de program la televizor. Alegem ce-a fost mai frumos, mai înălțător, din tot ce-am trăit. E omenesc să facem asta. Dar nu ne oprim aici. I-am da în cap oricui ar încerca să rupă tăcerea, în orice fel.

Cum îndrăznește o gimnastă cu rezultate internaționale excepționale să povestească într-o carte că a fost umilită? Cum îndrăznește să deschidă gura? Are rentă viageră! Din banii noștri! Din bani publici! Din bucuria de a ne simți mîndri că sîntem români, pe care ne-o cumpărăm plătind taxe la stat. Cum îndrăznește fata asta dintr-un tată sinucigaș și-o mamă bețivă să deschidă gura? Ea trebuie să îndure, să ia medalii și să ne hrănească mîndria pentru care cotizăm la stat. Cum să pună la îndoială metodele celor care au făcut-o om? E ca și cum ne-ar pune la îndoială pe noi toți. Noi, cei care ne batem și ne umilim copiii, pentru a ajunge mari, ca ea, nerecunoscătoarea.

Maria ne spune ceva ce știm cu toții, de fapt. Cartea ei^* e o mărturisire pe care o face pentru a fi liberă de propriile umbre. E un cuvînt al unei demnități care s-a copt și a explodat. Cu cît ne identificăm mai mult cu ea, cu atît o urîm mai tare și-o condamnăm. Cine mărturisește și se salvează n-are ce căuta printre noi!

* Maria Olaru, Prețul aurului. Sinceritate incomodă, Editura Vremea, Bu­cu­rești, 2016

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.