Marea de altădată

7 august 2013   TÎLC SHOW

Eram la mare, pe litoralul nostru agitat şi semi-trist cînd, din cine ştie ce motiv, mi-a răsărit brusc în minte o imagine foarte veche. O cameră de hotel în care eram împreună cu mama, în vizită la o fostă colegă de-a ei de facultate. Începutul anilor ’70. Colegei i se zicea într-un fel de neuitat: Pupi. Ajunsesem acolo după masa de seară, era deja întuneric, pe drum mă impresionaseră reclamele de pe acoperişul hotelurilor. Era o vreme în care noaptea se aprindeau reclame în culori uni, pregnante, cu numele hotelurilor.

Camera lui Pupi era blînd luminată de o veioză. Erau la modă cele cu abajururi în forme geometrice, în epoca în care femeile aveau sandale cu platformă şi purtau încă fustele mini ale anilor ‘60. Atmosfera dată de acea veioză mă făcea să mă simt bine. De fapt, mă scăldam într-o dulce plictiseală. Mama şi Pupi vorbeau tot extaziindu-se de cîte ceva ce eu nu pricepeam. Pupi era uscăţivă, plină de riduri şi bronzată, o figură energică. Şedea ghemuită pe un fotoliu. Povestea despre cum e să fii nevastă de marinar. Soţul ei, deşi făcuse filologie, ajunsese să lucreze în port sau chiar pe vapor, nu mai ştiu exact. Lumina, draperiile vişinii, scurte şi groase, asortate cu cuvertura de pat peste care plutea un miros amestecat de parfumuri şi tutun, starea de vacanţă, noaptea la mare, ideea de hotel, toate îmi creau o senzaţie specială pe care mi-o amintesc, iată, după patru decenii... Aşa un brusc flash de memorie te face să te întrebi cîte alte asemenea imagini şi senzaţii n-or fi ascunse prin colţurile minţii noastre complicate sau dacă nu cumva, tot ce a trecut odată prin raza simţurilor noastre a rămas înregistrat undeva. Poate că toate sînt acolo, doar că, în cele mai multe cazuri nu mai ştim „titlul“, „codul“ fişierului în care au fost depozitate. Uneori, prin cine ştie ce conexiuni neaşteptate ele ies la iveală şi ne revin brusc în amintire un miros, o culoare sau o textură care ne-au impresionat cu foarte mult timp în urmă. Prinzînd un astfel de capăt de aţă, se întîmplă să poţi trage de el mai departe.

Trăgînd de fir, ajung la teribila scenă, pe care de fapt n-am uitat-o niciodată, cu mama chinuindu-se cu două geamantane enorme, unul ecosez şi altul dintr-un fel de piele ca de crocodil, maro. Trebuia să ajungem cu ele la Hotelul Patria din Mamaia pe care nu-l mai găseam. Cum eu nu puteam nici să le clintesc, mama le căra singură, unul cîte unul. Se opintea să-l ridice pe primul şi se strîmba de spate, ajutîndu-se cu piciorul, reuşea să-l ducă, repede-repede, vreo douăzeci de metri, după care aproape că-l trîntea jos. Se întorcea la celălalt pe care o aşteptam eu cocoţat, mă dădea jos şi, cu aceeaşi săltare vitejească, îl ducea repede-repede lîngă celălalt. Într-un sfîrşit am ajuns la hotel. Acolo, mulţi oameni vociferau în faţa recepţiei, ca într-o sală de bursă în timpul unui crah. Se anunţase că vine un grup de străini şi că toate repartiţiile românilor pentru acel hotel se anulează. După vreo oră de scandal în care şi-au făcut apariţia şi nişte miliţieni, resemnaţi, oamenii au acceptat să-şi caute alte hoteluri. Şi poate că atunci a urmat acea noapte la coada interminabilă la biroul de cazare, de la cazinoul din Mamaia. Noaptea în care mama a dat buletinul cu o sută de lei vîrîtă înăuntru pentru a primi nişte locuri într-un hotel mai bun. Afară marea vuia, neagră şi ameninţătoare.

Era pe vremea cînd în nordul staţiunii exista Club Méditerranée, dincolo de ale cărui garduri zărisem odată nişte francezi care trăgeau cu arcul într-o ţintă cu cerculeţe colorate. Atunci am stat, cred, la Hotelul Riviera, pe ale cărui mari ferestre vedeam din pat, de la etajul 7, marea în stînga şi Siutghiolul în dreapta. M-am jucat în hol cu băiatul kuweitian. Mi-aduc aminte de maşinile somptuoase cu perdeluţe la geam din care descinseseră cele cîteva familii îmbrăcate altfel decît noi şi de felul în care copiii şi mamele lor executau imediat ce le spuneau bărbaţii.

Dar a mai fost şi Jara, cehul aflat în tabără, cu care am făcut schimb de jucării. Ne-am mai scris o vreme nişte cărţi poştale şi m-a invitat la Praga unde n-am putut să ajung decît după mai bine de 20 de ani (cînd pierdusem orice legătură cu el). Şi era invazia aceea de gărgăriţe care picau din senin pe tine, la plajă. Şi alergia care făcea să mi se înfunde nasul şi să nu pot dormi fără Rinofug. Mai ştiu că de la chioşcul de ziare din piatră, mama cumpăra Le Monde, că lîngă parapetul care desparte nisipul de asfalt erau robinete unde ne spălam pe picioare, că dimineaţa la micul dejun primeam un pliculeţ de ceai Hornimans, că aveam un chelner cu favoriţi, care semăna cu Aurelian Andreescu şi făcea întruna numai poante.

A fost şi ziua în care pe mare şi-a făcut apariţia corabia aceea cu pînze, ca o pasăre din alte lumi, cu multe aripi albe. Pînă seara a parcurs toată linia orizontului, din stînga pînă în dreapta. Mama zicea că trebuie să fie bricul Mircea. Altădată, şi mai demult, ai mei îşi puseseră căştile alea de plastic oribile şi dispăruseră undeva în apă. Papucii mei parcă plecaseră odată cu ei iar eu eram pe un cearceaf verde, prizonier, înconjurat de nisipul fierbinte pe care nu puteam călca.

De Pupi şi soţul ei marinar n-am mai auzit niciodată nimic.

Mai multe