Marea artă a seducţiei (2)

15 februarie 2012   TÎLC SHOW

- Poveste strict autentică. Episodul al doilea, cu aromă de pepene -

Aşaaa… Cum vă povesteam săptămîna trecută, într-o seară de vară, dintr-o joacă la telefon, cîteva superbe doamne de la Cluj, făcînd uz de toate fineţurile artei seducţiei, puneau pe jar un londonez cu stare, ameţitor de neînsurat. După ce făcuseră risipă de vocabular englezesc şi pronunţii impecabile, după ce turnaseră valuri de feminitate în tonurile aiuritoare cu care îl învăluiau în conversaţia telefonică, doamnele îşi savurau victoria, chicotind în preajma unor beri cu ghimbir. Victima se prăbuşise într-o transă profundă, iar ultimul lucruşor pe care apucase să-l bîlbîie, pentru că nu mai reuşea să spună nimic coerent, fusese că se urcă în primul avion şi zboară, gînd purtat de dor, spre fascinanta Românie.

Înfierbîntat peste măsură de zglobiile şi poliglotele domniţe transilvănene, arătosul londonez nu-şi mai găsea liniştea. A găsit, în schimb, un bilet de avion şi, la scurtă vreme, ateriza între dealurile molcome ale Clujului. Era o seară de vineri, purtată pe adierile timide ale unui vînt cald. Oraşul se complăcea în leneveala vacanţei. Terase pline ochi, muzici discrete, cocktailuri în culori vesele, clinchet de pahare, halbe gulerate, pasta sonoră a conversaţiilor, aerul cosmopolit pe care îl respiră străzile din centru. Englezul, terminat din prima. Ce s-o mai lungim – impresie minunată de la bun început. Au urmat două zile de plimbări prin locurile istorice ale oraşului, conversaţii deştepte, mese elegante, nenumărate ocazii pentru vizitator de a spune, cît se poate de hotărît, că e profund mîhnit de faptul că are doar trei zile de vacanţă şi că e pustiit de gîndul că nu ştie cînd ar putea reveni în locul acela incredibil de plăcut. Omul era fascinat de compania sofisticatelor doamne, de nivelul cultural, de dezinvoltura şi calitatea cu care se vorbea englezeşte. O să vedeţi mai la vale de ce o tot ţin langa, în povestea asta, cu performanţele culturale şi lingvistice ale doamnelor. E ca-n celebra regulă de la teatru. Dacă în primul act, pe un perete, se vede o puşcă, în actul al treilea trebuie să se tragă cu ea. Mă rog, cu dînsa, cum preferaţi.

Ajuns în acest loc al istorisirii, vă rog să-mi îngăduiţi o paranteză. E esenţială în preajma deznodămîntului spectaculos al poveştii de vară. Şi la Cluj, ca în alte oraşe din patria asta şi din alte patrii, există cluburi de fiţe. Locuri în care, pentru a fi băgat în seamă, pentru a fi parte a acelei lumi, trebuie să te califici cumva. Pentru unii, etapele de calificare se ard imediat. Ai o maşină scumpă, cu arătare nervoasă, pe care o parchezi în faţa clubului, haine de firmă, aer degajat, bei chestii scumpe şi ai o poveste – pe care o ştiu cam toţi cei ce frecventează locul – din care reiese că eşti un personaj, ei bine, atunci te faci, din start, unul dintre greii locului. Dacă nu ai o poveste şi nu vii din anturajul clubului, atunci e un pic mai greu să pătrunzi şi să aspiri la o poziţie în această societate. Dar nu e imposibil. Deşi pare o lume închisă, te poţi strecura, ca la un carnaval, dacă ai costumaţia potrivită. Adică nişte ţoale pe care regulile nescrise ale locului le acceptă ca fiind de soi. În plus, chiar dacă nu eşti plin de carduri gold şi platinum, poţi să visezi că eşti o parte din lumea aia, doar învîrtindu-te pe acolo şi sperînd că, la un moment dat, dă norocul peste tine. Important e să ai un anumit fel de atitudine. O degajare bine studiată, pe care să nu cumva să încerci să o joci, să o simulezi. Trebuie să o crezi. Trebuie să crezi profund în apartenenţa ta la acea lume. Ziua, poţi să fii un om obişnuit, o existenţă banală, într-o lume gri. Seara însă, viaţa ta se schimbă şi, pînă spre dimineaţă, poţi să trăieşti visul de a fi altcineva. Dar să nu ne lungim la vorbă, asta e o altă poveste.

În ultima seară, două dintre superbele, educatele şi poliglotele doamne, care îi puseseră mintea pe bigudiuri oaspetelui londonez, au ideea de a-l duce şi într-un club de fiţe. După prezentarea istoriei oraşului, discuţii inteligente, savurarea aromelor vieţii boeme, un club de fiţe ar fi completat portretul rapid al mîndrului şi cosmopolitului oraş universitar. Prin urmare, oaspetele a fost dus în locul cu pricina. Distinsele doamne tocmai primeau complimente şi mulţumiri din partea londonezului care nu mai prididea cu superlativele. Din cînd în cînd, îşi exprima, a mia oară, tristeţea că habar n-avea cînd ar putea să revină în mijlocul acestei companii seducătoare şi tulburătoare. Era seara de duminică. La un moment dat, minunatele doamne s-au scuzat şi au mers să-şi pudreze nasurile. Să fi lipsit de la masă cinci, şase, maximum şapte minuţele. La întoarcere, şoc şi groază. Stupoare şi dezorientare adîncă. Lîngă englez, la masă, o brunetă foarte bine.

Da, chiar aşa stupefiate, doamnele au fost forţate să recunoască onest că fata era foarte bine. Nu vorbea însă nici o iotă în altă limbă. Stinghereală, linişte, moment penibil. La un moment dat, pentru a rupe tăcerea, una dintre doamne o întreabă abătută pe cealaltă: „Ai, cumva, o gumă de mestecat?“. La care intrusa brunetă răspunde în cea mai neaoşă ardelenească: „Am io, da’ numa’ dje pepiñe!“. Bomba atomică a deznodămîntului a căzut în scurt timp, cînd superbele doamne au aflat că bruneta venea, în fiecare zi a sfîrşitului de săptămînă, cu „cursa“ (făcea naveta cu autobuzul!), dintr-o comună maramureşeană. Venea să-şi trăiască visul într-un club clujean.

La trei zile, londonezul ateriza, din nou, între dealurile molcome ale spaţiului blagian. Toamna şi-a petrecut-o la ţară, în comuna cu pricina. De sărbători, a fost la tăiatul porcului. S-a apucat să înveţe româneşte. Bruneta e acum la Londra şi trăieşte o minunată poveste de dragoste. Superbele doamne au aflat de oficializarea logodnei proaspătului cuplu, de pe Facebook.

Mai multe