Mardi Gras 2006: prima salvă

16 februarie 2006   TÎLC SHOW

"Chirac, ia-ne înapoi!" a fost unul dintre sloganurile cu care a mărşăluit prin noaptea rece parada celor de la Krewe de Vieux. Au mărşăluit frigiderele lipite cu scotch, cadavre au plutit de jur împrejur, cei din Krewe de Vieux s-au învîrtit într-o horă bărboasă, ca nişte iepuri drogaţi, două muieri imense din papier mâché , pe nume Katrina şi Rota, au făcut sex lesbian, o mare de pălării melon au ţopăit în sus şi-n jos pe sub balconul de deasupra barului Molly's şi un şirag de mărgele roşii ca rubinul, de dimensiuni medii, era cît pe ce să-mi scoată ochiul stîng. Balconul se hîţîna periculos sub roiul de oameni din el şi mi-a fost teamă să mă apropii prea mult de margine, cum făceam în anii trecuţi, căci eram sigur că ne vom prăvăli în stradă şi o să storcoşim vreun car alegoric. Nu s-a întîmplat aşa, dar tot am văzut o mulţime de oameni căzuţi laţi străduindu-se din răsputeri să ţină în viaţă acel antren care vine cu udătura şi se şterge cu poveştile. Cinci dintre oamenii cu care am vorbit trăiau în rulote primite ca ajutoare de urgenţă, dar doi dintre ei se ţineau cît mai departe de ele, chiar dacă asta însemna să-şi petreacă noaptea cu vreo cunoştinţă întîmplătoare, cu condiţia să aibă o casă de-adevăratelea. Un profesor de la Loyola mi-a spus că universitatea are propria sa tabără de rulote, dar nimeni nu stă în ea. Misterul unui New Orleans înecat în trafic, deşi doar o treime din populaţie s-a întors în oraş, şi-a găsit în cele din urmă dezlegarea: maşinile sînt singurele locuri în care poţi să rămîi singur. Rulotele şi casele sînt pline de oameni şi tensiunile sînt tot mai mari, aşa că oamenii se plimbă prin oraş cu maşina, doar ca să fie singuri. O femeie tînără, zîmbind dulce paharului cu rom şi coca, mi-a explicat că trebuie să-şi părăsească hotelul săptămîna viitoare şi habar nu are unde să se ducă. O fată din Boston, crescută într-o comunitate mică şi religioasă din New York, venise la New Orleans să dea o mînă de ajutor. Nu bea alcool şi că-pătase o slujbă într-un atelier de lenjerie, tot chitind cum ar face mai bine să ne aline în nenorocirea care ne-a lovit. Deşi fără tragere de inimă, am tot făcut la poze, aşa cum fac de fiecare Mardi Gras şi, ca de fiecare Mardi Gras, au ieşit numai jumătăţi de capete, strălucirile ochelarilor unor oameni, şiraguri mişcate de mărgele zburînd şi lumini de neidentificat. Pozele mele sînt atît de proaste încît le poţi numi artă şi unii chiar o fac. Dar cam asta a fost singurul lucru care a rămas, liniştitor, la fel. Prea multe poveşti de jale m-au doborît, aşa că m-am dus acasă devreme în această primă paradă de Mardi Gras după furtună. Am dat drumul la televizor, pe postul acela care dă numai imagini cu catastrofa, fără comentarii. Şi iată-l, New Orleans-ul, ruină cu ruină, iar şi iar, golit de viaţă, plin de indicii de viaţă scursă. Apoi m-am uitat la postul care dă adunări ale cetăţenilor din New Orleans cu diverse comitete şi comiţii, 24 din 24, şi am ascultat un artist furios care spunea unui podium fără chip că arta este tot ce contează în acest oraş. După el a venit o femeie furioasă care a cerut mai multă muzică şi mai puţin turism. Apoi o tipă de la marketing-ul unei firme de turism care se cocoţase pe nişte toace înalte şi şi-a articulat cu emfază gratitudinea faţă de comisie pentru ceva ce n-am înţeles. În tot timpul ăsta, guvernul e pe butuci, statul e pe butuci, oraşul zace făcut ţăndări. Primul spasm public de plăcere în oraş, după furtună, a fost parada celor de la Krewe de Vieux, dar eu n-am putut intra în ritm. Cred că alcoolul e de vină: nu-l mai fac atît de tare ca anţărţ. Cel mai recent volum al lui Andrei Codrescu este Miracol şi catastrofă. Dialoguri în Cyberspace cu Robert Lazu, Editura Hartmann, 2005.

Mai multe