Manelistul de şcoală nouă
Dacă mă întrebi pe mine, toţi sînt manelişti sadea. În fiecare dimineaţă merg cu metroul pînă în Pipera, la multinaţională, se îmbracă business sau hip, au licenţe în tot felul de domenii, se duc la teatru, la film, în Vamă, unii chiar citesc. Dacă îi întrebi de Minune sau de Guţă, se strîmbă, scîrbiţi. Şi totuşi, sînt manelişti.
Să definim un pic termenii. În dicţionare, definiţiile manelei se învîrt în jurul ideii de cîntec de dragoste turcesc sau cu origini orientale nedefinite, cu un invariabil caracter lirico-erotic. Etimologia turcească – manì sau mane, în funcţie de sursă – e uşor de recunoscut: cuvîntul aman. Adică „aoleu“. Adică maneaua nu este altceva decît o aoleală lirico-erotică. Dar acest lucru este valabil doar în lumea ermetică şi puţin frecventabilă a dicţionarelor, ori nu despre asta e vorba aici, ci despre maneaua vie, vînoasă şi vocală pe care o cunoaştem cu toţii mai bine decît ne-am dori. Maneaua actuală nu se mai vrea deloc lirică, a schimbat erotismul cu pornografia şi a transformat aoleala muzicală a celor care o zbiară în aoleala disperată a celor care o aud fără voia lor. E frustă, ştie ce vrea şi nu-i pasă nici cît negru sub unghie de ce vrei tu. Manelistul îi seamănă întru totul: nu are subtilităţi, nici nevoi complexe, şi nici lui nu-i pasă nici cît negru sub unghie de ce vrei tu. Vrei să nu auzi maneaua lui duminică dimineaţa din spatele blocului? Vrei să stai pe locul pe care îl ai înscris pe bilet? Vrei să ai linişte noaptea în camping? Vrei să nu-şi arunce gunoiul de la balcon? Vrei să nu intre cu maşina pe plajă? Te priveşte, nenică! Ce vrei tu e fix treaba ta, şi el n-are de gînd să te împiedice să continui să vrei ce-oi vrea. Dar nici n-ar putea traduce vreodată în maneleşte ideea aia tembelă cu „libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea mea“, pentru că unele lucruri sînt pur şi simplu intraductibile în maneleză. Aşa se face că manelistul de azi nu mai e totuna cu manelistul de ieri – ascultătorul de Guţă şi Minune – şi nici cu cel de răsalaltăieri – cîntăreţul de meterhanele de amoare. Ca să nu mai vorbim de faptul că termenul „manelist“, deşi unul extrem de prezent în vorbirea acutală, lipseşte aproape cu desăvîrşire din dicţionare. Îl găsim doar într-un dicţionar de argou, şi acolo doar cu titlu peiorativ, desemnîndu-i pe interpreţii unor cîntece de valoare artistică îndoielnică. Abia ultima definiţie de aici face trimitere şi la cei care cîntau manelele originale, bietul manelist fiind lipsit de susţinerea DEX-ului – de care ar cam avea nevoie pentru a fi credibil într-o atare ipostază ceva mai demnă.
Deci maneaua nu mai e manea, iar manelistul s-a adjectivat de tot, devenind mai degrabă un atribut, în locul substantivului care se visează. Manelistul de şcoală nouă – denumit aici cu titlu demonstrativ „de Pipera“ – are branduri pe el şi training-uri la activ, are dead-line-uri şi team-building-uri, are orice loc comun corporatist la care ne-am putea gîndi, că oricum nu asta contează. Ce îl identifică pe el ca manelist de Pipera e I-pad-ul sau MP3-Player-ul sau smart-phone-ul sau orice altă drăcărie mică, scumpă şi cu touch-pad pe care o foloseşte din plin pentru a-şi umple fiecare secundă petrecută de unul singur, departe de birou sau de televizor. Manelistul de Pipera nu suportă liniştea dintre propriile urechi. Se zvoneşte că, dacă te uiţi în abis, acesta are prostul obicei să se uite şi el la tine, lucru pe care manelistul de Pipera l-a auzit şi de care încearcă să se ferească. Aşa că umple golul cu zgomot. Dimineaţa înainte de cafea şi seara după încă o zi de muncă, colegii de metrou ai manelistului de Pipera au bucuria de a auzi la volum maxim minunăţiile pe care le ascultă el (sau ea, evident). Îţi place sau nu, stai lipit de el şi auzi şi tu orice se întîmplă să bubuie din căştile minuscule – dar din ce în ce mai puternice – ale respectivului: Megadeth sau Britney Spears, 50 Cent sau Nirvana, Armin van Buuren sau orice altceva dintre chestiile alea interminabile din care nu se înţelege decît undţ-undţ-undţ. Urlă. Bubuie. ESTE. Şi îi conferă stăpînului de drăcărie aura orbitoare şi charisma imparabilă a manelistului clişeizat, aflat în culmea măreţiei sale, în spatele blocului sau în piaţă: cu maieu de plastic, transpirat şi rîgîind a mici, tolănit pe capota maşinii tunate din care răsună Guţă. În ochii multora dintre vecinii de metrou ai manelistului de Pipera se poate ghici acelaşi respect pe care l-ar nutri necondiţionat şi pentru specia clasică de manelist. Oamenii încearcă să se fofileze cît mai departe, aruncînd în urmă priviri otrăvite, lipsite însă de puterea de a-i feri de undţ-urile, răgetele şi bubuielile sinistre. E-adevărat, nici nu prea au unde să se ducă, pentru că metrourile sînt extrem de aglomerate la orele despre care vorbim, dar şi pentru că maneliştii de Pipera sînt ubicui, iar singura libertate pe care le-o oferă tovarăşilor de drum este cea de a se înghesui într-un colţ în care bubuie crunt Metallica sau într-unul în care Inna nu ratează nici o acută. Unii, mai curajoşi, ajung chiar să comenteze fondul sonor cu care sînt bombardaţi fără drept de apel. Evident, manelistul de Pipera nu-i aude niciodată pentru că nu are cum. Plus că este şi extrem de ocupat să se uite în jur cu priviri colorate în tonuri crunte, de rebel superior şi neînţeles sau de divă invidiată, în funcţie de cîntecele care se revarsă în momentul respectiv din căşti.
Nu vreau să generalizez. Nu toţi purtătorii de căşti fac parte din sus-numita specie de Pipera, şi chiar am ajuns să-i observ cu mult interes pe cei care ascultă muzică în metrou şi din ale căror căşti nu se revarsă către mine zgomote pe care nu-mi doresc să le aud. Drăcăriile lor n-or avea buton de volum? Sau n-or şti ei să-l folosească cum trebuie? Ceva ciudat tot se întîmplă cu oamenii ăştia, că doar n-or fi ei mai breji ca alţii, să fie în stare să asculte muzică la căşti fără să facă din asta o manelărie totală. Chiar aşa: „manelărie“ cînd băgăm şi noi în dicţionarele-alea?