Managementul narativ şi post-realitatea
Oauuuh, ce titlu! M-am cutremurat şi eu cînd am citit ce mi-a ieşit de sub tastatură. Dar nu vă speriaţi, nu este vorba decît despre poveşti de adormit oamenii mari... Aceşti oameni mari sînt o specie tare ciudată. În urmă cu doar cîteva decenii s-au revoltat că cineva le-a pus "mari naraţiuni" în cărţile de şcoală, împiedicîndu-i astfel să gîndească liber şi să fie ei înşişi. Lucru adevărat, ce-i drept, căci aceste poveşti erau atît de înălţătoare şi de bine scrise încît nu numai că puteai trăi cu ele, dar puteai şi muri pentru ele. De aceea şi erau aceste poveşti nişte grandes narrations şi nu aşa, orice fel de povestire! Doar că aceasta semăna cu o imensă păcăleală, să mori pentru o poveste, adică pentru ceva care nu are cum să fie real, adevărat, serios. Aşa că, după cum v-am spus - şi de fapt ştiţi cu toţii - nişte oameni mari s-au pus pe deconstruit poveşti în speranţa că, în spatele acestora, vor da de oasele reci şi strălucitoare ale realităţii. Şi pentru că şi această poveste trebuia să aibă un nume, i s-a spus postmodernism. Dar nu a apucat să se aşeze praful peste toate aceste poveşti ale strămoşilor deconstruite bucăţi-bucăţi, că oamenii mari s-au apucat să alerge în disperare după alte poveşti şi să inventeze o nouă reţetă: storytelling. Un excelent articol semnat de Christian Salmon în Le Monde Diplomatique din noiembrie prezintă un rezumat al acestei poveşti: "Conform lui Evan Cornog, profesor de jurnalism la Columbia University, Ťcheia leadership-ului american este, într-o mare măsură, storytelling-ul». O tendinţă apărută în anii â80, sub preşedinţia lui Ronald Reagan, cînd stories au înlocuit argumentele raţionale şi statisticile din discursurile oficiale. (...) Dar storytelling-ul a intrat la Casa Albă sub preşedinţia domnului Clinton, cu cohorta sa de consultanţi, de scenarişti hollywoodieni şi de specialişti în publicitate. ŤUnchiul meu Buddy m-a învăţat că fiecare dintre noi are o poveste», afirmă Clinton încă din primele pagini ale memoriilor sale. (...) ŤPolitica - teoretizează el - trebuie să îşi propună mai întîi să le ofere oamenilor posibilitatea de a-şi ameliora povestea»." Din această perspectivă, strategii partidului democrat sînt unanimi, se pare: John Kerry a pierdut alegerile prezidenţiale deoarece i-a lipsit "a good story"! Şi reciproc, Bush a cîştigat din nou - consideră atît duşmanii cît şi prietenii - spunîndu-le americanilor povestea despre cum o să-i scape el de băieţii cei răi de la Teheran şi de homosexualii de la Hollywood (aici s-ar putea să fi făcut o greşeală strategică, dar, mă rog, nu-i treaba mea...). Asta după ce a dat lecţii tuturor companiilor de advertising cu acea faimoasă campanie despre "axa Răului". Chiar şi 11 septembrie a fost luat de acest val, raportul comisiei de anchetă devenind un best-seller, iar zeci de mii de cetăţeni începînd să-şi povestească pe web propriile lor întîmplări mai mult sau mai puţin reale, pe care Don Delilo le consideră "contra-naraţiuni". Dar storytelling-ul nu se cantonează în domeniul oricum alunecos al alegerilor sau al politicului. Îl regăsim, bineînţeles, în marketing: "Veţi vinde mult mai bine vînzînd o success story decît descriind caracteristicile şi avantajele produsului sau serviciului vostru. O poveste şi s-a vîndut. Oamenii adoră poveştile" - declară Doug Stevenson, preşedintele Story Theater International. "Storytelling-ul se desfăşoară în sectoare neaşteptate, managerii trebuie să spună poveşti pentru a-şi motiva lucrătorii, iar medicii sînt formaţi pentru a asculta poveştile lor. Reporterii s-au raliat jurnalismului narativ. Şi psihologii terapiei narative. In fiecare an, zeci de mii de persoane merg la Storytelling Center din Jonesborough în Tenneessee, se alătură National Storytelling Network sau participă la mai mult de două sute de festivaluri de storytelling oraganizate în Statele Unite" - constată Francesca Poletta. Iar un sondaj recent arată că 77% dintre cei care şi-au deschis un blog au făcut-o din dorinţa de "a-şi spune povestea". Şi, vorba lui Mark Twain, nici eu nu mă simt prea bine: ca tot etno-antropo-sociologul recent nu visez decît să înregistrez cea mai frumoasă istorie de viaţă a tranziţiei (life story, pentru cunoscători). Să nu vă imaginaţi că toate aceste poveşti nu ne privesc şi pe noi. Ba ne privesc! Comunismul, de pildă, are nevoie de o poveste bună ca să putem scăpa de el şi să ne vedem în sfîrşit de treabă. Aceea cu Sighetul şi torţionarii este cel mult un coşmar, nu o poveste. Cîţiva povestaşi au început să-şi spună propria lor poveste, dar care este povestea noastră, povestea comunismului românesc, pe care să le-o spunem şi copiilor dacă ne mai bat la cap cu întrebări stupide despre cine a fost Lenin sau Ceauşescu şi cu care să putem adormi şi noi liniştiţi? De asemenea, politicienii, de toate culorile, ne-au spus pe toate vocile povestea intrării în Europa: club select, trebuie să ne spălăm pe mîini înainte de a intra acolo, lumini şi bunăstare, lume bună cu care nu te porţi însă oricum, frumos, ce mai! A fost o poveste care a mers, în linii generale, destul de bine. Dar ce ne facem pe 2 ianuarie 2007? Asta a fost curiozitatea mea de ani de zile. Şi nimeni nu a pregătit o poveste care să ne ducă dincolo de acest prag. După cum constată minţile luminate ale acestei lumi, totul e storytelling, aceasta este noua ideologie care se predă oamenilor politici şi directorilor de companii. Iar Bran Ferren, preşedinte al Applied Minds Inc., constată şi el că "de fiecare dată cînd a fost introdusă o nouă tehnologie în storytelling, aceasta a schimbat lumea", de la tipografie la Internet. Concluzia este deci clară: marile naraţiuni au murit, trăiască micile poveşti! În final, trebuie să vă spun şi vestea bună de sărbători: se pot scrie şi poveşti frumoase! Această lume care îi cam sperie pe umaniştii visători are nevoie de poveşti bine făcute, de naraţiuni coerente, iar pe această piaţă inedită e loc şi de competiţii oneste şi de competenţe diverse. Aşa că, dragi filologi şi alţi veleitari, viaţa ne-a mai dat o şansă: scrieţi, băieţi, numai scrieţi!