Mămicul, zînul şi prinţesul

24 mai 2017   TÎLC SHOW

Limba română vorbită permite un tip de modificare lexico-gramaticală care funcţionează de obicei ca joc de cuvinte, cu scopul de a surprinde şi a amuza: substantivele feminine cu terminaţii şi sens specific pot fi transformate în masculine, prin simpla omitere a terminaţiei (derivare regresivă). Procedeul e aplicat de mai multă vreme, în limbajul familiar, termenului de rudenie mămică, de la care se formează un masculin marcat de un surplus de afectivitate, mămic, folosit mai ales în formula de adresare mămicule. Forma are deja vechime: apare în dialoguri din proza lui Delavrancea, a lui Sadoveanu, în proza şi corespondenţa familială a lui Rebreanu. E atestată de la bun început şi utilizarea formei ca simplu termen de desemnare, în afara situaţiei de adresare directă: „O, nu știi ce bună e mămicu!“ (Delavrancea, Boaca şi Onea). Ca multe alte vocative afective, mămicule are o utilizare de bază, primară – în adresarea vorbitorului către propria mamă –, dar şi utilizări secundare, derivate, ca în aşa-numita adresare inversă – a mamei către copil. Mămicule pare oarecum specializat (mai ales în prezent) pentru adresarea soţului către soţie – prin extindere, pornind de la situaţiile în care aceasta e mama copiilor; în acest context, are în genere o notă comică, ironică, asociindu-i se un stigmat social suburban. Vechimea formei e confirmată şi de evocările teatrului de revistă bucureştean, în care un celebru cuplet de la Union a fost păstrat în amintirea memorialiştilor în diferite variante: „Vin, bibicule, vin, mămicule, vin / Cu buzunarul plin...“ sau „Vin, tăticule, vin, mămicule, vin...“

Dicţionarele noastre fie nu înregistrează deloc forma mămic (DEX), fie menţionează doar vocativul mămicule, ca variantă pentru mămico, prin analogie cu tăticule (Dicţionarul limbii române – DLR, Litera M).

O formă glumeaţă de substantiv masculin – zîn – a fost utilizată cu câţiva ani în urmă de o campanie publicitară de succes. Cuvîntul e obţinut din forma substantivului feminin, prin omiterea terminaţiei specifice -ă. Denumirea a fost asociată cu crearea unui personaj comic – varianta masculină a zînei – şi a fost introdusă cu abilitate de explicaţia un personaj din filmuleţul publicitar: „le-a plăcut rochia, că era de zînă. Mă rog, de zîn“. Termenul a devenit o marcă identitară a băncii, fiind reluat în diferite contexte: „În 2006, Traian Tudorică își făcea pentru prima dată apariția de Zîn, în reclamele Băncii Transilvania“ (iqads.ro); „renunță la fusta de zîn“ (ibidem); „Zînii şi zînele pădurii fac minuni la Budeşti!“ (bistriţeanul.ro); se vorbeşte de povestea zînului, bagheta zînului, colegii zînului, echipa zînului etc.

Interesant e că termenul nu e o inovaţie absolută, ci o redescoperire, pentru că exista în limba mai veche, ieşind apoi din uz. Nu e înregistrat în DEX, dar un dicţionar-tezaur ca DLR, care cuprinde şi forme şi sensuri vechi, îl ilustrează foarte bine. Încă din secolul al XVII-lea, cuvîntul apărea la Dosoftei, cu sensul „zeu“: „ocărâia şi defâima naintea tuturor zânii elinilor“; îl regăsim, cu acelaşi sens, pînă în secolul al XIX-lea: „cel de frunte zân al popoarilor de la nord, închinătoare la idoli“ (Asachi).

Cele două cazuri descrise sînt totuşi diferite: mămic e o variantă afectivă, un substantiv care, în ciuda formei masculine, desemnează în continuare o femeie; zîn creează un cuvînt masculin care desemnează un personaj fabulos masculin. Diferită este şi situaţia formei prinţes, care dublează o formă şi o ipostază masculină deja existentă – prinţ. A forma un al doilea masculin prin derivare regresivă de la prinţesă pare inutil şi absurd – şi e, de fapt, doar un joc ironic. Prinţesul apare în genere ca extindere parodică a conotaţiilor produse în cultura populară de figura prinţesei. Cuvîntul apare în pseudonime autoironice – Prinţesul Dian, Prinţesul războinic –, în referirea ironic-afectuoasă la copii – „prinţesul meu se va naşte Vărsător“ (forum.desprecopii.com); „nici să crezi că ţi se cuvine totul doar pentru că tu eşti prinţesa / prinţesul lu’ tata/mama“ (summerday.ro) – sau la vietăţi de companie – „am dat drumul la apa de la chiuvetă, ca să salvez prinţesul“ (absinthmagic.blogspot.com) – sau în jocuri de cuvinte extinse prin crearea unui alt feminin de la prinţ: „Prinţa şi Prinţesul“ (fatacuportocale.ro); „prinţesul cel mai isteţ şi prinţa cea mai deşteaptă“ (e-dimineata.ro). E drept, uneori nu sînt semne clare ale intenţiei glumeţe, ceea ce ar putea indica o surprinzătoare răspîndire a formei: „jocuri cu prinţesul broscuţei“ (jocuri.online.us). 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe