Mame și tați
Sîntem în bucătărie. „Ce ai mai pus în plăcinta asta?“, o întreb pe maică-mea, în timp ce înghit pe nemestecate două bucăți. „Azi am făcut-o“, îmi zice senină. Ca întotdeauna cînd nu aude, atinge razant tema discuției, dar ratează esența. „CE AI PUS ÎN EA?“, repet tare, apăsat, și arăt cu degetul spre bucata de plăcintă din mînă. E aurie, ușor crocantă pe margini și poartă drept în mijloc semiluna mușcăturii mele. „Păi, brînză, amestecată cu niște smîntînă…“, se dezlănțuie maică-mea, care o să mă treacă în următoarele zece minute prin întregul proces de fabricație, ba chiar și de cumpărarare a ingredientelor, că e și aia o artă, să știi ce iei.
„Să știi că stai din ce în ce mai rău cu auzul“, o întrerup nepoliticos, tocmai cînd îmi explica metoda de încrețire a aluatului. „Ești surdă și nu recunoști“, zic. „Surd e taică-tu“, vine direct răspunsul. De data asta a auzit și a redirecționat conflictul spre tata, care s-a nimerit a fi prin zonă, victimă colaterală, semi-nevinovată. „Știi ce tare a început să dea televizorul? Cred că aud toți vecinii, ba și ăia de la scara alăturată!“, continuă maică-mea să devieze de la subiect, să-l îndoaie, să-l îndrepte spre alte zone. „Amîndoi sînteți surzi“, dau eu verdictul. Sînt un cadiu care împarte dreptatea. „Trebuie să vă luați niște aparate auditive“, zic, „sînt micuțe, nici nu se văd“, adaug pentru a le liniști eventuale îngrijorări estetice sau dubii legate de cît de funcționali se prezintă a fi în societate. „Nu-mi trebuie nici un aparat!“, îmi spune maică-mea tăios și trîntește un burete de vase din care sar niște stropi de spumă. „N-aș putea suporta. Mi-am pus odată căștile lui frati-tu cînd asculta muzică și mi-a țiuit tot capul după aia.“ (Frati-miu asculta probabil cine știe ce dubstep făcut de niște berlinezi obscuri cu cămășuțe strîmte, verzi, încheiate pînă sus, la gît.)
Discuțiile noastre despre surzenie se încheie, invariabil, fără nici o concluzie. Rămîn undeva în aer, nesoluționate, pînă cînd următorul rateu de comunicare le culege de acolo și le repune în discuție.
Sînt cîteva lucruri pe care unele mame și tați, dar mai ales mame, n-or să le facă niciodată. Să te sune, de pildă, dimineața sau în timpul zilei cît ești la muncă. Chestia asta e tabu. Se gîndesc că o să te îngrijorezi și că o să te deranjeze din treburile extrem de importante pe care le ai de făcut. Își imaginează că ești tot timpul în priză, stresat și obosit – copilul ăsta muncește foarte mult – chiar dacă ai timp, să zicem, să mai freci și Facebook-ul și să citești tabloide britanice absolut dezgustătoare. N-or să te sune la muncă nici dacă s-ar prăbuși planeta.
N-or să recunoască apoi niciodată că nu se simt bine. Toate durerile și bolile bătrîneții sînt înfășate cu grijă, puse deoparte și ascunse ca să nu se streseze în plus copilul ăsta care muncește atît de mult. Afli după două săptămîni că au avut un puseu de nu știu ce și că au fost la doctor, ești nevoit să conduci un interogatoriu dureros în care desfaci cojile de ceapă ale adevărului cu trudă, una cîte una, către miezul trist al bătrîneții lor și al maturității tale, dar să nu ne stresăm, totul e încă bine și așa mai departe, și așa mai departe. Maică-ta te mîngîie pe față și-ți zice că, atîta vreme cît e ea pe picioare, pe tine nu trebuie să te îngrijoreze nimic. Ea, la un metru șaizeci, cu oase fragile ca de sticlă, e un Atlas care ține în spinare toată lumea asta. Iar tu, ditamai omul, te complaci de fiecare dată în adolescența în care te aruncă duios mumă-ta, îți convine realitatea asta cosmetizată a ei, e comod.
Tot așa, mamele și tații cred că e o datorie sfîntă să răspundă la orice telefon. Oricine ar suna trebuie întîmpinat cu aceeași solicitudine, oricînd. Și n-or să recunoască niciodată că i-ai trezit din somn. Așa cum n-or să recunoscă niciodată că sînt surzi. Și că iau din ce în ce mai multe pauze din lumea asta care se învîrte extrem de repede. De aia întind cîrlige emoționale cu care te agață de haină să te mai tragă un pic în copilărie și în adolescență. Ca ei să mai înțeleagă ceva și ca tu să nu te îngrijorezi.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.