Mămăliga, Coranul şi teza lui Huntington
Aşadar, iau povestea de unde am lăsat-o săptămîna trecută. Mă aflam recent într-un restaurant libanez de la noi şi, cum aşteptam eu să-mi vină lipia, hummus-ul şi tabouleh-ul pe masă, privind la copiii veseli şi bruneţei ce se jucau în grădină, la arabii zîmbitori şi vorbăreţi şi la soţiile lor cu decente baticuri pe cap, de la mesele din jur, numai ce m-a trecut un fior şi mi-am adus aminte, ca din întîmplare, cîteva cuvinte pe care în urmă cu ani, tot în vară, mi le spusese Mircea Iorgulescu, la Paris: anume că unii copii nu seamănă deloc, dar deloc, cu părinţii. Asta se întîmpla prin iulie '01, cu vreo două luni înainte de septembrie. N-a intrat în detalii, dar cert este că aceste fraze priveau generaţia a doua de imigranţi ai Franţei, mai cu seamă pe cei proveniţi din culturi şi religii extra-europene - maghrebinii şi, mai exact, tinerii din familiile care, cîndva în trecutul recent, s-au stabilit în hexagon. Ceva părea a se întîmpla în mintea şi în sufletul acestor tineri: instinctul lor de a-şi demarca un teritoriu şi de a-l ţine sub control (să fie răzbunarea unui complex al noului venit?) - ceea ce a dus, cum spune poliţia pariziană, la parcelarea banlieux-urilor - tentaţia lor de a-şi reclama identitatea prin detalii de vestimentaţie - ceea ce avea să ducă la disputa legată de dreptul elevelor musulmane de a purta văl într-un spaţiu şcolar care în Franţa este prin excelenţă laic - şi, în fine (dar mai ales), relaţia contorsionată dintre acest tineret şi autoritatea publică în ansamblu - fie ea gardian public, agent de circulaţie, agent fiscal sau judecător. Evident, (şi) din acest punct de vedere Franţa este cu paşi mari înaintea noastră. Din cauza unui experiment istoric ce ne-a ţinut ocupaţi (vorba vine!) o întreagă jumătate a secolului trecut, unul pe cît de greu vindecat pe-atît de repede uitat, România nu a devenit ţară de imigraţie decît recent. Cum îndeobşte legile noastre sînt destul de permisive la acest capitol - după cum permisivă este, tradiţional, şi firea noastră (a nu se confunda, aşa cum se mai face, cu ospitalitatea!) - este de presupus că, mai ales din momentul în care vom intra printre steluţele UE, numărul celor doritori să guste din pîinea noastră va creşte. Unii vor veni în tranzit, alţii vor mai întîrzia. Prima generaţie de imigranţi va căuta un trai mai bun, va pune osul la treaba lor, va dezvolta ceva firme şi servicii. Nu va conta foarte mult ce educaţie au în spate, nici ce fantasme; ceea ce va conta pe moment va fi dacă-şi plătesc sau nu taxele la stat. Bănuiesc că, nedorindu-şi probleme, o vor face. Problema e: dacă zavistia post-11/09 nu se va stinge (şi nu sînt semne), ce vor face, mai departe, copiii lor? Invitat, în seara de 7 iulie a.c. (la cîteva ore de la atentatele de la Londra), în emisiunea lui Larry King de pe CNN, James Woolsey - fost cap al CIA, retras acum la conducerea unei firme internaţionale de consultanţă - spunea că în acest prim conflict al secolului care este lupta împotriva terorii, Occidentul este în dezavantaj: teroriştii formează mai curînd o mişcare decît o organizaţie (şi se ştie că mişcările sînt mult mai greu de spart decît organizaţiile), apoi ei cunosc lumea occidentală mult mai bine decît îi cunoaşte ea pe ei şi, în fine, toată infrastructura lumii de descendenţă iudeo-creştină - construcţiile, mass-media, transporturile, Internetul, reţeaua de drumuri, gaze, electricitate sau apă ş.cl. - a fost făcută în ideea deschiderii, a liberului acces şi a facilităţii şi nu în ideea de a o proteja zi de zi şi minut de minut de martiri-kamikaze. Şi revin: unii vor spune că infrastructura românească e prea modestă ca un martir cu pretenţii să se coboare la a o sabota sau că, mai-nainte de a detona o bombă în autobuzul 331, martirului i-ar fi furată bomba de la brîu pe la a treia staţie ş.a.m.d. Toate acestea sînt glume - ce decurg exclusiv din aplecarea noastră spre deriziune şi nu din derizoriul problemei ca atare. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, România va avea propria sa minoritate islamică, alta decît cea care face farmecul geamiilor Dobrogei şi alta decît cea turcească şi cosmopolită ce a adus blugii de unică folosinţă în Obor şi kebabul, super-sărat, pe Magheru. Acum, musulmanii care muncesc sau au ceva afaceri pe-aici au un venit mediu cu mult superior familiilor de români. Ce va fi peste încă o generaţie? Cît de bine se vor simţi aici, peste cîţiva luştri, fraţii mai mici şi verişorii copiilor pe care i-am văzut în grădina restaurantului cu hummus şi tabouleh? Şi termin povestea inevitabil crispat la ideea că, taman după ce va intra în Europa - pohta ce-a pohtit -, românul ar putea fi pus în situaţia de a se întreba nu numai cînd va fi următorul cutremur (ceea ce, pînă una alta, e cinica distracţie naţională), ci şi unde va exploda următoarea bombă.