Mai stau puțin
Nimic nu mi-am dorit mai tare în copilărie decît să mă fac adult. La mesele în familia lărgită, cu tot soiul de unchi și mătuși, sau la cine știe ce întruniri ale părinților mei cu prietenii, venea la un moment dat clipa aia oribilă cînd erai trimis la culcare. Cînd se aprindeau țigările și se mai punea un pahar de vin, cînd poveștile începeau să devină interesante chiar dacă nu înțelegeam contextul, nu cunoșteam personajele, ba chiar nu pricepeam exact sensul unor cuvinte, fix în acele momente, perechea de ochi a mamei mă găsea oriunde în preajmă și mă trimitea cu o singură privire la culcare. Eram, cel mai probabil, ascunsă după scaunul unchiului preferat, un mic paj în așteptare; mă lăsa să-i aprind țigările cu o brichetă grea de metal, îmi asculta atent poveștile despre colegii din clasa a doua, știam că era atent și interesat pentru că îmi punea chiar întrebări. Eram luată în seamă. Aș fi făcut orice să mai stau puțin. Aș fi strîns farfuriile, aș fi curățat masa de firimituri, aș fi făcut cafele, la naiba, ba chiar aș fi spălat vasele. Doar să mai stau puțin.
Eu de ce să nu știu ce s-a întîmplat cu F. despre care înțelegeam vag că a făcut ceva care nu se face, că n-a mai venit acasă de vreo două luni și că ăsta e motivul pentru care mătușa V. stă aici la masă cu ochii tremurați de lacrimi și cu pieptul masiv vălurit de suspine? Cum să mă trimiți la culcare în asemenea momente? M-aș fi făcut perna de pe scaunele lor, m-aș fi făcut șervet, furculiță de desert murdară de prăjitură, m-aș fi făcut paharul trist mînjit cu ruj al suspinătoarei, m-aș fi făcut fluturele care se izbea ca prostul de becul fierbinte fără să priceapă că acolo îi e sfîrșitul, doar ca să mai stau un pic. Numai că maică-mea mă găsea oriunde m-aș fi aciuat și mă scotea de acolo doar din priviri. Mă dădeam greu dusă, trăgeai de mine ca de viermele din măr, mă lipeam ca un velcro de unul dintre mesenii mai mărinimoși, suspinam, aveam argumente, avem muniție de tîrguială. Degeaba. Exit. Toate secretele mustoase rămîneau în urmă, în haloul misterios de lumină de deasupra acelei mese.
Nu spun că întotdeauna era așa. Numai că unii adulți păreau mult mai interesanți decît ceilalți. Uite, de babele bunică-mii de la Constanța nu știam cum să fug mai repede. Bineînțeles că fix în adunările alea era nevoie de mine. Să mă tragă toate stafiditele alea de obraji, să mă întrebe ce note am la școală (asta și întrebarea dacă știi vreo poezie erau preferatele mele), sau să mă trimită bunică-mea să aduc o tavă tremurătoare cu chisele de șerbet și apă. Ce aș fi făcut fără să clipesc dincolo, la adulții ăilalți, aici era o corvoadă. Pentru că babele astea își sublimaseră într-atît viața, că vorbeau doar despre moarte. Și nu despre moarte în detaliile care m-ar fi fascinat (știți voi, poziții nefirești, tranformările cărnii spre putreziciune, morți vii și cîte și mai cîte), nu, ele vorbeau de rînduieli, or astea nu mă interesau deloc atunci. Sigur că se și bîrfeau între ele, dar nu găseam mare emoție în faptul că una dintre bătrîne (neprezentă) citește foarte prost Sura morților.
M-am gîndit la toate astea cînd l-am întîlnit zilele trecute pe Mihăiță în stația de autobuz, undeva în centru. Mihăiță bate deja înspre șaizeci și ceva de ani. L-am cunoscut acum vreo cinșpe ani în cartierul din care, între timp, m-am mutat. Mic, slab, m-au fascinat din prima mîinile lui care păreau lipite pe brațele subțiri de pe un alt corp. Imense, ca niște fluturi-gigant, ca palmele de cauciuc supradimensionate ale clovnilor. Cînd vorbeam cu el nu-l priveam în ochii căprui, vorbeam privindu-i mîinile alea fantastice. Mihăiță rămăsese copil de cînd s-a născut și făcea, candid, comisioane prin cartier. Ducea și aducea lucruri, ajuta la cărat gresie și faianță, găsea liță, șuruburi și chei franceze atunci cînd aveai nevoie. Primea la schimb bani și mîncare. Cîteodată te trezeai cu el în fața ușii, așa, din nimic. Avea nevoie de companie, se pierdea uneori în mintea aia fragedă și neîntinată a lui. Căuta compania adulților, iar eu n-aveam inima să-l trimit la culcare. Cînd l-am văzut în stație, l-am îmbrățișat. Mi-a fost teamă că se pierduse. Nu se pierduse, știa ce face și unde merge, pe un drum fix, cu stațiile numărate. Aia care se pierduse eram eu.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.