Mai puţin despre cine şi mai mult despre ce

16 aprilie 2014   TÎLC SHOW

Care e primul lucru care vă vine instantaneu în minte cînd auziţi cuvîntul „educaţie“? Pentru mine, el se asociază spontan cu „Ceata lui Piţigoi“ – un cînticel simpatic, pe care îl cîntam la grădiniţă, cu refrenul „Aoleu, ce tărăboi! / Dai într-unul, ţipă doi“.

Temele educaţiei au darul de a stîrni dispute dintre cele mai ample şi mai turbulente.  

Prin anul 2000, avînd – ca profesor invitat la Universitatea din Viena – de propus, pentru secţia de română, şi un curs de Landeskunde – la noi s-ar traduce prin „cultură şi civilizaţie“ – m-am gîndit să discut, împreună cu studenţii de acolo, marile controverse mediatice din România acelor ani: luptele dintre naţionalismul cel „bun“ şi cel „rău“ (vă mai amintiţi?), poziţia României în războiul din Kosovo, „cazul Eminescu“, declanşat de „scandalosul“ număr al Dilemei, închinat poetului, şi noile programe de istorie şi de română, dimpreună cu primele manuale alternative. Alăturarea acestor teme – pentru care n-a fost greu să întocmesc cîte un opulent dosar bibliografic – vorbeşte de la sine despre „nevrozele“ României actuale.

E firesc ca educaţia să suscite un aprins interes, situîndu-se, alături de sănătate, între domeniile de cel mai larg impact public. Toţi am avut (şi adesea încă mai avem) de a face cu educaţia, aşa cum fiecare dintre noi ştie pe propria piele ce e o durere de dinţi sau o gripă. Spre deosebire de sănătate însă, unde concedem totuşi că „doctorul ştie mai bine“ ce şi de ce ne doare, pare să fie de ajuns să fi stat cîndva ceva vreme în bancă pentru a nutri convingerea că avem în buzunar cheia de la orice dilemă educaţională.

Am încercat şi eu o atare reconfortantă încredere şi mi-a fost dat – vai! – să mă dezic de ea de nenumărate ori, ca profesor, ca expert curricular, ca autor de manuale, ca membru în varii comitete şi comiţii, ca decan, ca prorector şi, last but not least, chiar ca părinte.

Sper ca cititorii Dilemei vechi să împărtăşească crezul meu că, în materie de educaţie, avem cu toţii încă de aflat, de învăţat, de reflectat.

Vă propun, aşadar, o rubrică în care să reflectăm împreună, pe cît posibil fără mînie şi părtinire, asupra educaţiei – sistemului de învăţămînt şi nu numai – din România, şi nu doar de aici, că doar n-om fi singuri pe lumea asta. Iar dacă uneori calmul meu îi va scoate din sărite pe unii sau pe alţii, îmi cer scuze anticipat.

Am în vedere, pentru textele ce vor urma, un fel de „dicţionar“, punînd de fiecare dată în discuţie o chestiune anume. Nu vreau să le leg neapărat de actualitatea fierbinte, şi pe dată consumabilă, a cotidianului – Cum a fost cu bacul de anul ăsta? Ce consecinţe va avea cutare OM apărut ieri în Monitorul Oficial? etc. –, dar mă preocupă, evident, relevanţa reflecţiilor mele pentru ceea ce se întîmplă şi ce s-ar putea întîmpla în sistemul nostru de învăţămînt, în momentul de faţă.

N-o să vă prezint, promit, disertaţii teoretice, nici pedanterii profesorale. Nu sînt acreditat pentru aceasta.

Mă voi referi în permanenţă la situaţii concrete, trăite, văzute, auzite, îndurate de către mine, de către voi, cei ce veţi avea curiozitatea şi răbdarea să citiţi paginile Dilemei vechi, în ultimă instanţă, de către noi, cei de aici şi de aiurea, cei de azi, de ieri şi de cînd va mai fi. Mă voi abţine însă, pe cît posibil, să rostesc nume. Pentru un manual de psihoterapie colectivă, strigarea numelor ar fi de neocolit. Dar nu îmi propun să scriu aşa ceva. Şi mi-e teamă să n-o iau pe drumul anecdoticii, care e la noi atît de suculentă şi de pulsatilă, încît, vorba poetului, are darul de a schimba pe dată neînţelesurile, în neînţelesuri şi mai mari. Iată o pildă:

A fost odată un ministru al Educaţiei ambiţios, sagace şi inteligent care, privind cu tristeţe în jur, a zis: „Voi reformă, voi reformă cu orice preţ!“ Şi s-a pus acel ministru pe treabă, iscînd valuri-valuri de proteste, că de ce aşa, şi nu altfel, că de ce atîta grabă, că tiranie şi satrapie şcl. Şi cu cît creştea marea de nemulţumiri, cu atît se înverşuna parcă şi zelul reformist. Pentru că avea acel ministru o temere. Ştia că guvernarea sa se va încheia curînd şi că succesorul său, mai împăciuitor şi mai grijuliu, va vrea să ia buretele în mînă şi să şteargă cu el, ca atunci cînd începi o lecţie nouă, scrijeliturile lecţiei precedente.

Timpul a dovedit că premoniţia lui fusese corectă. Succesorul s-a uitat şi el în jur şi şi-a spus: „Ce-i cu scandalul ăsta în educaţie? Voi să fie linişte!“ Şi linişte s-a făcut, măcar pentru o vreme. Iar succesorul s-a ales la rîndul său cu un succesor, tot ambiţios, sagace şi inteligent. Şi iarăşi supărare şi indignare, şi strigăte de „dictatură“ şi „teroare“. Numai că, între timp, se schimbase harta politică, dreapta se făcuse stîngă, mijlocul – „centru“ şamd., şi, pe lîngă strigătele de „Iar scandal! Iar schimbare!“ ale tandrului împăciuitorist, s-au auzit, în cea mai dodecafonică armonie, vituperările antecesorului antecesorului noului ministru reformist: „Blasfemie! Plagiat! Mi s-a copiat reforma!“

Aş vrea, aşadar, să vorbim mai puţin despre cine şi mai mult despre ce. Prefer terapiei colective mediatice liniştirea individuală a nervilor. Şi reflecţia rece, chiar dacă, pe alocuri, şi crudă.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Editura Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur. 

Mai multe