Mai multe animale la locul de muncă

Arheologia e frumoasă și din cauza animalelor. De exemplu, ajung pe deal în creierii dimineții, cobor în secțiune și toți pereții ei sînt zgîriați cu furie peste tot, jumătate de metru de la sol. Sînt niște urme cum mai vezi pe cîte un bloc de marmură, ca de la o daltă cu dinți, lungi și verticale. În praf se văd puzderie de alte marcaje, de parcă o armată de Tom Degețel a mers în mîini peste tot (încerc să fiu cît mai științific în terminologie). Evident, găsim ariciul ostenit, dar satisfăcut, într-o groapă. N-a căzut în secțiune, ci a intrat în mod legitim, pe-o scîndură lungă, lăsată acolo de la o zi la alta, pe care se văd clar urmele lui. Cumva însă, odată ajuns jos, a uitat complet cum a intrat și a început să ne maltrateze profilurile, întinzîn­du-se cît putea în vîrful degetelor și dovedind o ferocitate încă nedocumentată la această specie. Îl așez pe un sac de rafie, îl scot pe marginea șanțului și îi pun niște apă în față, din pură vinovăție. Nu bea, bineînțeles, nimic, dar după cîteva minute de meditație pleacă prin iarbă. E uriaș și are aspectul ăla caraghios, grizonant, fiindcă vîrfurile țepilor par arse de soare. Îl filmez pînă dispare ca o căpiță mică în care s-a ascuns cineva.

Un pui de corb cu piciorul rupt e îngrijit de un coleg britanic cu o abnegație incredibilă, săptămîni de-a rîndul. Găinaț pe cearșafuri etc. Corbul, ca în filme, se înzdrăvenește, se tutuiește cu toată lumea. Apoi începe să zboare și apare chiar la noi pe deal, zburînd foarte jos și așezîndu-se să-și mai tragă sufletul. Se așază printre cutiile cu monede romane cu ciocul larg deschis, obișnuit să fie hrănit (nu cu monede). Consemnul e să nu-i dăm nimic, ca să nu mai fie așa prietenos cu oamenii, în interesul lui bineînțeles. Îl putem mîngîia pe cap, pentru că asta sigur nu-i place, deși acceptă. O poveste mult mai ghinionistă am eu cu o prigorie. Un vizitator merge prin secțiune la sfîrșitul zilei de lucru și deodată piciorul i se scufundă în pămînt. Omul se uită, se crucește de întîmplare și merge mai departe. Dar cîteva secunde mai tîrziu văd ceva ce n-o să mai văd niciodată: din groapă iese, cu mare greutate, printre bulgării de pămînt, o pasăre cu toate culorile curcubeului. E o prigorie din cele pe care le vedem toată ziua fugărind albinele și înghițindu-le întregi, fără vreo supărare și fără vreo plăcere, așa, eficient. Pasărea își ia zborul cu mare efort și o ia razna peste cîmp. Mă prind și eu ce s-a întîmplat: marginea secțiunii noastre este peretele unei săpături uriașe, din anii glorioși ai arheologiei heirupiste, care a expus o față de aproape zece metri a dealului. Prigoriile sapă tuneluri în asemenea pereți, deoarece cuibăresc în escarpamente. Un tunel de mai mult de un metru adusese prigoria respectivă chiar sub picioarele noastre. Curățînd pămîntul la locul acestui neînsemnat accident, găsesc îngropați în pămînt trei pui, foarte mici, penele lor abia au început să se coloreze. Doi încă se mișcă. Din echipă nimeni nu știe cam ce-ar trebui făcut și nici eu habar n-am. Sfatul pe care îl primesc e să nu mă bag, că lucrurile astea nu se termină bine. Mă hotărăsc totuși să iau unul din pui cu mine și să las unul acolo, în caz că mama ar putea să se întoarcă să-l recupereze. Îl hrănesc la intervale regulate, noaptea, cu o seringă, cu cîte o picătură de miere și gălbenuș de ou. Ziua, cît sînt pe șantier, face același lucru o colegă care lucrează în depozit. Dar nu ajungem nicăieri. Într-o dimineață mă trezesc pe la patru, spăl seringa chiaun pentru că am uitat ca un idiot s-o spăl data trecută cînd i am dat de mîncare, fur un ou din frigider, nu reușesc să aleg gălbenușul, dau jumate pe mine, însă amărîtul nu mai mișcă. Stau și mă uit la el, ascultînd sforăituri: o înfrîngere personală.

Țestoasele au o relație privilegiată cu arheologia. E clar că le place viața în ruine, în Dobrogea ca și în Israel sau aiurea. Atîta timp cît e uscat și insuportabil de cald, totul e bine. Păcănitul lor amoros printre heliotropi sau scaieți (după buget) te face să nu mai iei lucrurile așa în serios; masculul lovește cu carapacea lui carapacea femelei pe care o curtează, ca să i arate ce atletic este. Cîte o țestoasă vine pînă-n zidul casei în care locuim ca să primească din mînă flori de volbură. Nu știu ce instrumente anume are o țestoasă bătrînă ca să aprecieze delicatețea extremă a unei petale, dar e ceva în stare să ți dea un anumit sentiment de abisalitate. Specialista noastră în botanică, ce lucrează de 40 de ani în Iran și Turcia, culege floarea potrivită pentru client și face observația – nu sensibilă, ci judicioasă – că trebuie să-i rupem și să-i dăm din florile aflate la înălțime, pentru ca să-i rămînă apoi și alea de jos, la care poate ajunge singură. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Foto: wikimedia commons