Mai există o „majoritate tăcută“?
Mai există oare o lume care nu votează, nu se implică în spațiul public, dar e atentă la ceea ce se întîmplă în jur și, la o adică, e gata să intervină, să schimbe cursul lucrurilor? Mai există un univers uman concret – deși contururile lui pot fi foarte difuze – care sesizează bunele și relele spiritului acestui timp? Cît de util și cît de corect e să stai acasă și să te informezi, cît poți tu de exact, să nu participi prin nimic la spațiul public, dar să comentezi doct, la întîlnirile cu prietenii, că lumea asta e pe ducă, e confiscată de cretini și de derbedei, n-are nici un sens să miști vreun deget, că oricum nu schimbi nimic? Pe de altă parte, cît de util și corect e să fii informat exact, să-ți dai seama de ceea ce se întîmplă, să cazi în depresie la gîndul că lumea civilizată se prăbușește, dar să dormi liniștit, cu speranța că „oamenii normali la cap“ nu pot să lase să se întîmple așa ceva?
În Statele Unite ale Americii există o sumedenie de oameni care încă se minunează de rezultatul alegerilor prezidențiale. Își fac tricouri inscripționate cu „Eu nu l am votat pe Donald Trump!“, vorbesc despre spiritul american și cred cu tărie că ceea ce se întîmplă e doar un moment nefericit. În Marea Britanie există milioane de oameni cărora încă nu le vine să creadă că ieșirea din Uniunea Europeană a fost votată și că urmează o nouă etapă istorică, plină de consecințe cît se poate de concrete. Mulți încă mai spun că „Nu se poate așa ceva! O să se ajungă la o înțelegere, e cu neputință ca lucrurile să rămînă în felul ăsta!“ În Catalonia trăiesc sute de mii de cetățeni care sînt împotriva declarării independenței, dar au preferat să nu se implice public, considerînd că „Totul e doar un joc al presiunii politice în democrație, nu se poate ajunge la gesturi extreme“. În Germania sînt milioane de oameni care privesc în jur cu neîncredere, așteaptă să vadă cum se va configura o majoritate pentru guvernare și zîmbesc amar la gîndul că „Huh! Ne-a cam trecut glonțul pe la ureche…“ În Polonia și Ungaria trăiesc alte milioane de cetățeni care sînt alarmați de derapaje instituționale, presiuni mari asupra presei, atitudini antieuropene și discursuri naționaliste mult prea înflăcărate. La noi știm cum e. Sau sîntem în curs de aflare.
Altminteri, recapitulînd turul de orizont, e normal să vedem cum stau lucrurile și de cealaltă parte a convingerilor. În Statele Unite, enorm de multă lume e nemulțumită de inconsistența unor anumite politici din anii trecuți, de nesiguranța acută a zilei de mîine, de cîștiguri din ce în ce mai anemice, prețuri din ce în ce mai mari, infracționalitate crescută, golire de conținut a narațiunilor întemeietoare. Mulți spun că nu mai e chip cu gargara politicienilor de meserie, trebuie să vină unul din lumea reală, hotărît să ia taurul de coarne, să facă ordine și disciplină. În Marea Britanie bîntuie o sperietură serioasă, cauzată de numărul mare de străini ajunși în Regat, de perspectiva ca acest număr să crească, dar și de zvonistica alimentată din greu, conform căreia banii contribuabilului se pierd prin birouri și politici europene complet neeficiente. Și aici se spune că discursul politic european e doar burtologie, că birocrația a luat-o razna și că plătitorul de taxe contribuie la bunăstarea neamțului și la cîrpirea fisurilor din casa de vacanță a francezului. În Catalonia, o mulțime de oameni consideră că moștenirea lui Franco trebuie să ia sfîrșit, că zonele care excelează în productivitate și plata taxelor trebuie să-și administreze total și singure bunăstarea, și că măcar în ceasul al doisprezecelea statul trebuie să renunțe la minciună și tergiversare, negociind corect cu comunitățile care doresc un alt drum. Iar în Europa de Est trăiește o lume întreagă care se teme de faptul că, la orice împărțeală a binelui comun european, statele puternice iau totul, lăsînd doar rămășițe pentru ceilalți. Plus că, la o adică, într-o situație de criză majoră de orice fel, n-au nici o problemă să zică ceva de genul: „Copii, sînteți pe cont propriu!“ Și tot pe aici domnește o teamă că vin instituțiile europene să preia puterea, iar suveranitatea națională devine o doină de dor și jale.
Există suficiente exemple clare care arată că, în anumite locuri, o majoritate netăcută a acționat prin vot și a pus țările respective pe un alt drum. Speranța celor care se consideră conștienți de ceea ce se întîmplă – cei care sînt alarmați, dar nu votează, tac chitic, nu participă prin nimic la spațiul public – e că o majoritate la fel de tăcută ca ei le împărtășește opiniile. Iar asta funcționează ca o consolare, ca un soi de drog care îți readuce pe față un zîmbet chinuit. Ai senzația că bunul-simț n-are cum să moară, că rațiunea e temelia pe care s a construit lumea civilizată și că așa ceva n-are cum să se prăbușească. Ești un om al vremurilor tale, trist, frumos și rece, privești lucrurile de la anvergura secolelor de înțelepciune a umanității. Între timp, cei care nu tac acționează absolut firesc, în virtutea esenței lumii democratice. Merg la vot. Nu sînt cu nimic mai prejos intelectual sau moral decît cei care stau acasă și au senzația că se înjosesc dacă participă la „mizeriile astea politice, care te umplu de greață, că oricum n-ai pe cine să susții în șerpăria asta…“ E destul de simplu. Unii își exersează solidaritatea de interese prin mijloace aflate la îndemînă. Alții nu pot să facă treaba asta, pentru că nu au căzut de acord nici acum asupra unor chestii de gust. Prin urmare, tac. Și fac asta cu superioritate și cu nădejdea că lumea, totuși, se sprijină pe o majoritate tăcută, dar care veghează. Cu toate că, din toate direcțiile, se aude, din ce în ce mai tare, un sforăit sănătos.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.