Mai avem 13 ani

(…) Tranziția de la socialism la capitalism nu are un teoretician, un fel de Marx cu capul în jos, și deci nu dispune de o ideologie care să înfrumusețeze lucrurile și să-i ajute pe oameni să înghită cu plăcere această pilulă amară. Vidul ideologiei a fost umplut de Occident, care ne-a oferit drept țintă două obiective mari și late: economia de piață și democrația. După șapte ani de zile, ne dăm seama că și una, și alta se află în stare de provizorat.

Ne-am obișnuit să apreciem progresele pe această cale doar în termeni politici și economici, cînd de fapt schimbarea fundamentală are loc în plan social. Aici avem un veritabil provizorat. Vechea structură socială, definită simplist de tripticul stalinist (două clase: muncitori și țărani, plus o categorie socială, intelectualii), a fost sfărîmată, iar noua structură socială cerută de exigențele capitalismului modern de secol XX este abia în curs de formare. Doar nu poate funcționa economia de piață numai cu muncitori și țărani. Au apărut deci în mod imperativ mlădițele clasei mijlocii și stratul ei superior, marii capitaliști. Pînă cînd aceste procese se vor împlini și se va crea grosso modo noua structură socială, vom avea o stare de provizorat în acest plan. Ce consecință are acest provizorat în politică, vedem în campania electorală de sub ochii noștri. Stratificarea diferitelor clase sociale nefiind cristalizată, partidele politice nu-și pot identifica baza socială proprie, pe care să o cultive, să-i promoveze interesele și, drept compensație, să-i solicite votul. Așa se face că marile partide politice se prezintă ca niște catch all people’s party, făcînd apel la marea masă a celor nemulțumiți pe care vor să-i prindă în mreajă, cu singura diferență rezultînd din cuantificarea promisiunilor electorale. Fiind la putere, PDSR nu se rezumă la promisiuni, ci anunță pentru 1 octombrie simbolice creșteri la salarii, pensii și ajutor social, ca niște declarații de intenții care s-ar materializa dacă oamenii îi vor vota din nou. În felul acesta se răzbună pe viitorul guvern care, găsind vistieria goală, îi va trece să mai guverneze țara.

Economic ar trebui să trecem de la subdezvoltare la dezvoltare, pentru a ne califica pentru Uniunea Europeană. Și aici avem de-a face cu o tranziție îndelungată, adică un provizorat care va dura, deoarece nu va fi deloc ușor să sărim la un Produs Intern Brut de trei ori mai mare și la un salariu mediu lunar tot de atîtea ori mai mare. Ca să închei, eu am sugerat în ianuarie 1990 că românii vor avea nevoie de 20 de ani pentru a învăța democrația. Acum, văzînd cum stau lucrurile în plan economic, am ajuns la concluzia că, și pentru a ajunge la o economie de piață care să funcționeze ca în sistemul capitalist occidental, vom avea nevoie tot de vreo 20 de ani. Adică, și în acest caz, provizoratul va dura. Au trecut șapte ani, mai avem 13.

(apărut în Dilema, nr. 195, 4 octombrie 1996)