Mai am un singur bias

Există acum o întreagă literatură științifică despre cognitive bia­ses, descrise ca distorsiuni sau tendențiozități de percepție și judecată înnăscute, așadar fără să fie la mijloc o intenție de fraudă sau de părtinire conștientă. Cercetătorii, pare-se, obțin și evaluează informațiile (pe teren, în laborator etc.) într-un mod nu pe de-a întregul rațional. Ca să pot da cîteva exemple din arheologie, trebuie să construiesc aici o situație concretă.

Am lucrat de cîteva ori pe situri arheologice mari cît un stadion, netede ca-n palmă după ce s-a înlăturat solul vegetal, pe care nu se vede nici o piatră, ci doar nenumărate discuri și benzi în toate direcțiile. Cam asta rămîne, de fapt, în urma unei așezări unde s-a construit cu lemn, nu contează că în preistorie sau în Evul Mediu. Case și hambare, ateliere, grajduri, palisade, toate astea sînt ridicate în jurul unor stîlpi de susținere, înfipți adînc în pămînt. Fie că ei ard sau putrezesc acolo unde se află, fie că sînt scoși și refolosiți, gaura rămasă umplîndu-se și ea ulterior, rezultatul este același – o decolorație circulară a solului, o anomalie a cărei culoare și textură diferă, uneori mult, alteori imperceptibil, de solul din jur. Alte discuri colorate rămîn de la nenumăratele gropi pe care oamenii le sapă în cursul vieții, cu un admirabil entuziasm, pentru aruncat gunoiul, pentru depozitat grîu, pentru scos argilă, pentru a mai trece vremea. O serie de pete mai mari, ovoidale sau rectangulare, ar putea fi morminte. Benzile sînt, bineînțeles, șanțuri de toate felurile, de irigații, de fortificație, industriale, umplute și ele pînă la urmă cu pămînt, unele rapid, intenționat, altele cu vremea, prin eroziune și acumulare. Dacă așezarea a supraviețuit mai multe generații, cum e de așteptat, multe case au fost distruse și refăcute la o jumătate de metru mai încolo, gropile au ieșit din uz și au fost săpate din nou, multe din ele ajungînd să se suprapună parțial. Rezultatul e un fel de pictură de Jackson Pollock.

Dacă vizualizați situl descris mai sus, veți fi imediat în situația arheologului care încearcă să unească punctele, adică să grupeze nenumăratele discuri (foste gropi de par) în structuri circulare sau rectangulare sau altminteri, care ar putea reprezenta vechi case, incinte etc. Cum urmele astea ale unor stîlpi de lemn preistorici nu sînt nici toate păstrate, nici toate recognoscibile ca atare, nici așezate chiar matematic în colțurile caselor sau pe circumferința unei împrejmuiri, constați că începi să vezi peste tot dreptunghiuri și cercuri care, de fapt, n-au existat ca atare, să faci adică legături între date independente. Pericolul, așadar, e ca tu să vezi o casă făcută din doi stîlpi de la casa lui Cazimir, cu un stîlp de la grajdul vecinului Grigomir, și o groapă de gunoi. În psihologie, acest lucru e descris prin erori de tipul illusory correlation, clustering illusion și altele, adică pînă la urmă distorsiuni, biases. Asta pentru că tindem mereu să vedem o logică în date, chiar cînd ele au fost generate aleator, să ni se pară că găsim în date regularități, repetiții, structuri organizate, continuități care înseamnă ceva. Una peste alta, sîntem orbi la date necoagulate. Mi s-a întîmplat deci nu doar o dată ca, în fața nenumăratelor discuri cu care era presărat situl, să văd, unde întorceam capul, mereu alte case, de diverse orientări și dimensiuni.

Să mai pomenesc cîteva asemenea biases, bine documentate de psihologi, și simțite pe pielea lor de cercetători. De pildă, interpretarea oricăror noi rezultate drept confirmînd modelul interpretativ de pînă atunci, cu cazul specific al perceperii privilegiate a informațiilor care se potrivesc așteptărilor (descrise drept confirmation/expectation bias sau Semmelweis reflex). Tot ce confirmă modelul interpretativ anterior sare în ochi; ce îl infirmă e periferic și nu pare prea credibil. Cercetătorul tinde să țină cu dinții de modelul lui. Ideea de a rămîne fără ceea ce are (ipoteza de lucru prezentă) îi repugnă mult mai mult decît îl atrage cîștigul potențial (modelul corect). Economiștii cunosc bine acest comportament, descris ca loss aversion și înrudit cu alte fenomene psihologice, cum ar fi endowment effect, adică tendința omului de a cere mult mai mult pentru a renunța la ceva decît ar da pentru a-și procura acel ceva. Adică atîta timp cît interpretarea mea de pînă acum pare cît de cît OK, nu sînt dispus să mi-o schimb decît dacă mi se oferă dovezi mult mai solide decît cele pe care mi-am construit eu interpretarea prezentă, la care țin atît! De fapt, însuși felul în care ne testăm ipotezele nu e deloc științific – de multe ori, testăm ipoteze în așa fel încît să primim mici răspunsuri încurajatoare, fără să le supunem, fără să mai pierdem vremea, la testul de care ne temem cel mai mult că va dovedi ipoteza drept falsă (congruence bias).

Într-un număr viitor, cum se spune cu atîta rafinament, aș vrea să discut și despre cum se pot dovedi folositoare erorile cognitive în științele umane. Așa, ca să nu fiu părtinitor. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.