Mahalaua albastră

După ce am stat aproape patru ani tocmai în buricul tîrgului, unde o pereche de ciorapi costă cam de trei ori mai mult decît în zonele mai puţin procopsite ale oraşului (pe care da, îl iubesc în ciuda halului în care a ajuns!), unde suma datorată la "întreţinere" o găseşti prinsă pe uşă cu pioneza cînd dai să ieşi din casă şi, dacă vrei puţină pîine proaspătă, ai de parcurs cam o staţie de autobuz; poşta e la mama dracului şi leucoplastul se poate obţine numai contra reţetă medicală, am cedat nervos şi m-am întors... acasă. Pentru mine acasă înseamnă Colentina, chiar lîngă Pod, aşadar aproape de lac, atît de aproape încît noaptea auzi orăcăitul broaştelor şi, oricît ar fi de cald afară, tot se mai găseşte cîte o pală de vîntişor care să-ţi umfle, măcar din cînd în cînd, perdelele... Acasă, adică în micul meu apartament cu numai două camere, cocoţat la etajul IX, de unde poţi vedea pînă hăt la Casa Scînteii (pardon, Casa Presei Libere), unde fiecare lucru are povestea lui şi fiecare carte are un suflet sau două sau mai multe, în funcţie de cei care, de-a lungul timpului, le-au smotocit, însemnînd paragrafe, subliniind cu pixul, îndoind colţurile paginilor... iar eu, frunzărindu-le în căutarea a cîte ceva, pot să-mi amintesc foarte bine cînd am cumpărat-o pe fiecare, de unde, cînd am citit-o, dacă era noapte sau zi, vară sau iarnă, dacă îmi era bine sau rău... O, Doamne, nici nu ştiam cîte lucruri îmi pot aminti doar luînd în mînă o carte! Nu-mi cunosc vecinii decît cel mult "din vedere". Unul dintre cei puţini care face excepţie de la regulă este administratorul blocului. Stă uşă în uşă cu mine şi mă enervează sau amuză (în funcţie de starea în care mă aflu), materializîndu-se brusc ori de cîte ori vin sau plec, devorat de mereu aceeaşi neostoită şi nicicînd satisfăcută curiozitate. Îmi dau seama cît de răutăcioasă sînt scriind toate astea şi mă grăbesc să adaug că niciodată, dar absolut niciodată nu m-a întrebat cînd am de gînd să plătesc restanţa la întreţinere, că am bătut la uşa lui la orice oră din zi, cînd, în sfîrşit, aveam banii, sau din noapte, cînd mi se spărgea vreo ţeavă, îmi săreau siguranţele, nu mai aveam ţigări sau simţeam o irepresibilă nevoie de a face scandal că "iar nu curge apa"... Cunosc cîteva foste sau actuale VIP-uri care întîmpină dificultăţi extreme în a găsi un instalator atunci cînd au nevoie, şi asta în ciuda faptului că le dă mîna să plătească dublu sau triplu. Ei bine, mie una ca asta nu mi s-a întîmplat niciodată! L-am avut o vreme pe nea Radu de la cealaltă scară şi era suficient să-i dau un telefon (exact atunci cînd mi se năzărea să fac vreo schimbare prin casă, ori aveam nevoie de o reparaţie urgentă) şi în cel mult zece minute îmi suna la uşă, dotat cu un imens geamantan cu unelte, rezolva cu maximum de rapiditate şi eficienţă tot ce-i ceream, iar cînd trebuia să pun întrebarea aia neplăcută: "Şi-acum, spuneţi-mi cît vă datorez!", răspunsul invariabil era: "Nimic, doamnă, doar sîntem vecini, se poate?!". Dar nu refuza niciodată o cafea sau o berică, plus cîteva lucruşoare care-i rămăseseră mici fiului meu şi i se potriveau nepoţicii lui. Acum nea Radu este foarte bolnav, am aflat că trebuie să facă o operaţie pe inimă şi o refuză, ia ghiciţi domniile voastre de ce... L-am întîlnit deunăzi pe stradă, slăbit şi străveziu, l-am întrebat ce mai face şi-a zis că... foarte bine. L-am rugat să nu mai stea chiar aşa, în plin soare, la ora amiezii, a dat din cap şi s-a retras la "umbra" unui zid. Nu înainte de a-mi recomanda un alt instalator şi un tîmplar pentru că el acuma nu mai lucrează. Chiar dacă n-am călătorit mult la viaţa mea, am fost, totuşi, de cîteva ori în străinătate... Aş fi putut să rămîn pentru totdeauna la Geneva, într-un apartament mai mic ca al meu, dar de pe ferestrele căruia se vedea minunatul lac Leman... Singura "problemă" cu adevărat insolubilă a vieţii mele, cea materială, ar fi putut fi rezolvată pentru totdeauna. De ce n-aş recunoaşte, am cochetat cu ideea... Dar m-am întors şi n-o să-mi pară niciodată rău pentru asta. Nu pentru că lacul Leman n-ar avea broaşte (chiar n-are!). Şi nici pentru că aş idealiza România sau pe români. Ştiu foarte bine (în ultima vreme tot mai bine) ce le poate pielea multora dintre dînşii. Dacă n-am rămas aiurea este tocmai pentru că nu vreau să-mi las ţara pe mîna lor! N-au decît să plece ei, îi aşteaptă vilele pe care şi le-au construit cu atîta trudă. Eu rămîn cu nea Radu şi cu toţi cei ca el în mahalaua noastră albastră! Nedeea BURCĂ P.S. În timp ce scriam toate astea, m-a sunat un amic căruia i-am relatat, pe scurt, "la ce lucrez acum", de fapt am răspuns întrebării pe care tocmai mi-o pusese. "Cum adică, albastră?" " m-a interogat ironic. "Mai bine i-ai fi zis neagră, că e plin de ţigani, la tine, acolo! Şi de ce uiţi să povesteşti cum ai fost jefuită, acum cîţiva ani, ziua-n amiaza mare în tramvaiul 21?" Da, dragul meu, e plin aici şi de ţigani, şi de chinezi, şi de mulatri... Hoţii sînt, însă " nu ştiu cum să-ţi explic mai bine " o categorie cu totul "transcendentală", care nu face, pentru moment, obiectul "studiului" meu. Dar mi-ai dat o bună idee pentru viitor. E un subiect foarte amplu, care trebuie tratat separat. Hoţ a fost, desigur, şi cel care mi-a şutit cîteva zeci de lei din poşetă (de la mine mai mult de-atît nu se poate, că de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere!), dar să nu-i omitem nici pe hoţii care ne "fac la buzunar " zi după zi, an după an... Ei izbutesc ceea ce nu pot nicidecum hoţii obişnuiţi, adicătelea să fure chiar şi de la cei care au, îndeobşte, buzunarele goale. Nici pe unii, nici pe ceilalţi, nu-i prinde nimeni. Ah, prietene, în ce belea de "subiect" m-ai băgat!