Măcelăria lui Iov

Nonel Pămînteanu, colegul meu comparatist, m-a abordat recent pe coridoarele Universității, cuprins fiind de o criză de exasperare. „Dragul meu“, a strigat el cu intonație dramatică, „nu mai pot trăi, pur și simplu, în această instituție a sfertodoctismului manifest. Eu sînt specialist, cum știi, în literatură universală și, prin natura preocupărilor mele, am o deschidere largă. Dețin ceea ce se numește (cam simplist totuși!) cultură generală. Nu accept, prin urmare, ca un universitar să fie obtuz, captiv carevasăzică în domeniul lui strîmt de expertiză. Noi ne pretindem vîrfuri ale intelectualității și trebuie, de aceea, să dovedim enciclopedism. Or, numai asta, prietene, nu găsești în spațiul academic. Doar limitați, ignoranți și farisei pretutindeni! Uite, de pildă, o iau deunăzi pe colega Norbette, de la Chimie, în mașină să o duc acasă. Locuim în același cartier. În dreptul Teatrului Național, odată o aud că țipă ca o apucată, de era să scap volanul din mînă: «Nonel, Nonel, fii atent! S-a deschis un nou magazin de produse tradiționale. Îi fac ăștia reclamă chiar aici, în Centru, deci este bun cu siguranță. Măcelăria lui Iov! Ce apetisant! N-am apucat să-i observ adresa, da’ o caut eu pe Google Maps. Bărbatu meu, Pornel (doctorul Pornel Nesfîrșitu, gastroenterologul, e soțul madamei!), moare după slăninuța afumată și sîngeretele bucovinean, ambele pregătite conform vechilor rețete țărănești. Iov ăsta le are, probabil, în măcelăria lui. Vai, ce bine, ce bine, ce bine! Mai scăpăm și noi de E-urile alea odioase, trimise de americani…»“

M-a trecut un fior rece pe șira spinării. Nonel căpătăse o privire ucigașă, cu luciri psihopatice. „Codrine“, a zbierat el, „atunci mi-a venit să scap, din nou, volanul din mînă, însă intenționat de data asta. Să intrăm, cu viteză, în piedestalul statuii lui Alecsandri din fața Teatrului, marcat cu roșu și pe Google Maps. Să murim în chinuri acolo, ca doi ticăloși! Păi cum, fratele meu, să crezi că afișul piesei tînărului dramaturg italian Fausto Paravidino, Măcelăria lui Iov, ar fi reclama unui magazin de cîrnați, precum Cămara lui Baciu?! Pisicii pisicilor pisicuțelor mămuțelor mamelor măicuțelor (vă las pe dumneavoastră să reconvertiți aceste eufemisme în cuvintele exacte folosite de Nonel, n.m.!) ei de viață! Asta-i Universitate, în pisiceaua pisoiului mămicii (idem, n.m.!)…? Nu se mai poate, bătrîne! Nu se mai poate! Și dacă s-ar limita totul numai la povestea de mai sus! Oh, nicidecum! Mă întîlnesc, la un moment dat, cu pramatia de la Portugheză, asistentul ăla cu figură de motan îmbrobodit…“ „Pisicescu…“, am intervenit eu ezitant. „Pisicescu, în pisica lui de maimuțoi!“, a continuat Pămînteanu cu același ton consternat. „Îmi zice: «Domnule profesor, am văzut aseară, pe Cinemax, un film excepțional, regizat de Lee Daniels, Majordonul!» Ai auzit, Codrine? Majordon! În cazul de față, nu m-am mai putut abține și mi ți l-am înhățat într-o serie de palme, de fugeau studenții în jurul nostru ca potîrnichile prin frunziș. «Majordom, mamelucule!», i-am spus. «Majordom se zice, bestie sumbră!» Acum mă hărțuiește Comisia de Etică…“

Nonel Pămînteanu părea un om sfîrșit. Cu toate acestea, după o clipă de tăcere deprimată, își reluă tirada: „Nu demult, unul de la Fizică mi-a comunicat că a vizionat un musical minunat, Mizerii de Hector Hugo, iar catastrofa aia de la Matematică, Puică, Diotima Puică, m-a anunțat, în urmă cu o săptămînă, că fiul ei îl va juca, în curînd, în postură de student la Facultatea de Teatru, pe maurul Hamlet al lui Cornel (bănuiesc faptul că se referea la Cor­neille pe care, chiar dacă l-ar fi menționat corect, tot ar fi meritat pocnită cu ceva în cap, lucru pe care, din nefericire, nu am mai apucat să-l fac, întrucît m-am prăbușit pe ciment, sub impactul unui atac cataleptic, imaginîndu-mi-l pe Hamlet maur și pe Shakespeare Corneille!). Printr-o stranie activare a legii vaselor comunicante, ce crezi că mi se întîmplă a doua zi (imediat după ce am fost externat de la Urgențe, unde m-au liniștit cu tranchilizant pentru urșii polari!)? Mă intersectez cu Franzeluț, de la Biologie, care, netam-nesam, îmi aruncă informația că BBC-ul ar fi dat drumul la o nouă ecranizare a tragediei Othello. Pînă aici, totul bine! Aproape că-mi venea să-l pup pentru cultura lui generală. Deodată însă îmi declamă, histrionic, monologul celebru din… Hamlet: «A fi sau a nu fi? Aceasta i problema!» «Problema, ai?», am urlat ca un dement. «Pisicii…»“ Pămînteanu respira cu mare dificultate. M-a privit disperat și a conchis: „Sînt terminat. Mă simt devastat, dislocat în Universitatea asta a lui ISI și a lui PISI!! Nu mai pot!!! Am devenit Alice, ființa ruptă de lumea ei, care trece, ultimativ, prin oglindă…“

„Care Alice?“ am întrebat eu cu o voce, nu-mi dau seama de ce, subit ascuțită. Cooper? Alice Cooper?“ Totul a intrat apoi în ceață. Iar „restul“, vorba lui Cornel, „a fost tăcere“. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.