M-a terminat, bă, munca asta!

21 martie 2018   TÎLC SHOW

E luni. Nu știi sigur dacă e cea mai tristă zi din săptămînă. Cea mai tristă și mai plină de nervozitate. Rivalizează serios cu marți, care conține și o anumită doză de deznădejde. Pentru că marți pare un fel de luni care se repetă, în buclă, la nesfîrșit. Ți se pare că universul, în procesul lui de extindere, are chipul unei zile de marți. Adică ceva ce tinde spre un sfîrșit de săptămînă atît de iluzoriu, încît încetează să mai fie chiar și o teorie. Abia atunci începe să te sperie ideea de infinit. Ia să te gîndești la nemărginire vinerea sau sîmbăta, în timp ce învîrtești un pahar cu vin. Cu totul alta e treaba. Marile noțiuni devin mult mai prietenoase în week-end.

Dar acum e luni. Sfîrșitul de săptămînă e atît de departe încît pare un citat tocit, din cărțile de popularizare a științei, în care mai dai, din cînd în cînd, peste cuvintele „inconștient colectiv“. Sună abisal și definitiv. Șuvoaiele de mașini spumegă în claxoane de toate felurile, la ieșirea dintr-o capitală căzută profund în disperarea de a merge la lucru. Un oraș scufundat în esența cernită a zilei de început a săptămînii. Natura participă cu un mare entuziasm la prăbușirea asta în neantul unei zile de luni. Cerul e vînăt, bate un vînt rece și plouă mărunt. Din mașinile care se înghesuie crunt să iasă din oraș curg afluenți de venin, alimentînd oceanul de ură în care plutim cu toții. E suficient să vezi privirile șoferilor. E ca și cînd te-ai uita în ochii Gorgonei. Ostilitatea e o noțiune blîndă. Irisurile trag de pupile, care se cască aidoma unui elan de săritură, lărgind orificiile prin care se împroașcă afară priviri mai arzătoare decît lava unui vulcan dezlănțuit. Toată lumea dușmănește pe toată lumea. Îl urăști pe fiecare în parte. Pentru că te ncurcă. Pentru că se bagă-n față. Pentru că s-au trezit și ei să umble cu mașina cînd ai tu treabă și te grăbești.

Deci e luni. Și plouă. Toate sfincterele orașului expulzează șuvoaie de mașini în care cineva urăște sau înjură pe altcineva. Claxonul e o prelungire a plămînilor, o pîlnie prin care ai vrea ca urletele tale să se scurgă spre ceilalți, ca limbile de foc ale balaurilor, ale dragonilor, ale tuturor jivinelor scornite de mintea umană prin povești. Podurile palmelor se pietrifică în apăsarea mijlocului volanelor, ridicînd la cer strigătele unei disperări universale. Unii înțepenesc așa, minute în șir, pierduți în frenezia acestei iluzii de eliberare. De fapt, războiul claxoanelor te îndîrjește și mai mult. Alții lovesc cu pumnii în mijlocul volanului, ritmic, imaginîndu-și că astea ar fi tot atîtea atingeri la marele fix ale țintelor care sînt fețele celorlalți. Ura clocotitoare face ca atmosfera să fie un amestec alcătuit în ciuda oricărei înțelegeri a fizicii. Pentru că totul e un talmeș-balmeș de gesturi fulgerătoare, cu detalii care se petrec ca-ntr-o reluare, totul e o succesiune de timpi scăpărători sau, dimpotrivă, întemnițați într-un chihlimbar al unei clipe, o succesiune de lumi paralele care fac infinitul să scîrțîie, să hîrșcîie de la îngrozitoarea frecare a trecerii unora pe lîngă altele. Și de fiecare dată ai senzația că dorința de a face moarte de om e ca o flacără zurlie, pornită să se joace pe lîngă fitilul care duce la ghiveciul ăsta de isterie și disperare.

Fără putința de a schimba cursul lumii ăsteia, e luni. Și plouă. Și bate un vînt rece. Știu că am zis și mai devreme. Ai scăpat din bolgiile orașului și gonești pe drumurile aproximative ale țării tale, lăsînd în urmă o dîră de secreții din oceanul de ură din care ai izbutit să evadezi. La radio se aude o emisiune mult mai dulce decît mierea și decît glonțul patriei. (Considerați, vă rog, că aici e o facere cu ochiul. Un emoticon.) Se vorbește despre ospitalitatea țăranului român, despre cultul muncii. Ai schimba urgent pe un alt post, dar dai în tine însuți peste eterna replică: „Hai să vedem pînă unde se poate merge“. Se poate pînă-n pînzele albe. La un moment dat, intri într-o benzinărie. Aici e alt spectacol al eternei și fascinantei lumi în care viețuim. Marele show al nesimțirii abisale de a-ți lăsa mașina la pompă, al mitocăniei de a face niște cumpărături, cu citirea tuturor etichetelor din univers, a te duce la toaletă, a-ți lua o cafea, a fuma o țigărușă, pentru ca într-un grand finale să vii molcom, triumfător, purtat de muzica sferelor, să-ți iei mașina de la pompă, să poată alimenta și alt compatriot plin de o ură vîscoasă.

E aberant de luni. Ajungi, în sfîrșit, la casă. Plătești. În urechi îți clipocește mierea zaharisită a emisiunii de la radio, despre ospitalitatea ancestrală și patima de a munci. În spate, un tip cu gluga de hanorac trasă pe cap. La casă, un tînăr zvelt, brunet, cu mustața și barba abia mijite în pîlcuri de vegetație facială, dar luptîndu-se curajos pentru imaginea de lumbersexual, ușor plictisit de faptul că e arătos. Începe o conversație, peste mine. Și-mi găsesc ceva de lucru pe la napolitane, aplecîndu-mă, să-i las să discute, dar și să fac o plecăciune, mulțumind Cerului pentru clipa cu pricina. Gluga: „Ce faj, mă? Angajează ăjtea și țigani p aicea?“ Arătosul: „Da, mă! Și proști. Da’ tu nu te lași…“ Și rîd amîndoi, scurt, să nu se vadă, ca unii care se știu de multă vreme și au codul lor, felul lor de a-și spune că se bucură de întîlnire. Gluga: „Ce față dă bou ai! Ej praf. Te-a făcu’ varză ajtea cu munca aicea. Uite-te și tu ce față ai. Măcar îz dă un o mie dă euro, bă prostule?!“ Arătosul: „Ce prost ej, mă! Ț-am zis să vii și tu. Cîîîștigi un cît dă cît. Și nu e greu dăloc. Bă, da’ m-aaa spart ajtea cu trezitu’! Deci muncesc două cu două. E și cînd stai, dă dai în spume dă plictiseală. Da’ dimineața m-a spart cu trezitu’ să vin aicea. M-a terminat, bă, munca asta!“ Gluga: „Pleacă, bă, prostule în Anglia!“ Arătosul: „E… că tu ai plecat. Pleacă tu, că vin și io. Ce prost ej… Hai, îz dau ceva?“ Gluga: „Nu, bă! Hai pa!“ Arătosul: „Alupigus!“ 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe