Lung îi drumul vinului!...
Avînd două zile pentru a ajunge cu maşina de la Cluj la Bucureşti, m-am lăsat în voia ispitei mele favorite, luînd-o cînd la dreapta, cînd la stînga, pe drumuri secundare care se pierdeau printre colinele spaţiului mioritic ardelenesc. Şi uite aşa am nimerit pe "drumul vinului". Văzusem de mult plăcuţele indicatoare care flanchează peste tot drumurile patriei, dar nu avusesem niciodată răgazul să caut ce se ascunde în spatele lor. Şi nici gîndul să mă întreb dacă se ascunde într-adevăr ceva. Acum, dacă tot mă întîmplasem pe un astfel de drum, aveam timp şi afară era frumos, am pornit în căutarea viilor şi vinului cu care ne ademeneşte pe toţi faimoasa ofertă turistică a României. Şi n-am găsit mai nimic! În orice caz, nimic din ceea ce s-ar putea numi "ofertă turistică". Am ajuns astfel, la un moment dat, la o veche cetate medievală, unde paznicul mi-a explicat că în butoaiele din bătrînul beci nu mai e nici un strop de vin, de douăzeci de ani, de cînd s-a băgat libertatea la români, şi, pentru a o sărbători, sătenii au golit tot. De atunci nu au mai fost umplute niciodată. Dar cetatea era tare frumoasă. Am trecut apoi printr-un sat cu nume viticol unde, pe nişte dealuri frumos expuse soarelui, se mai vedeau urmele unor vrejuri de vie, pîrjolite şi încolăcite printre ierburi. Puţin mai încolo, am ajuns la un fost conac, gata să cadă în propria sa părăsire. În fundul curţii sale se înălţase însă un alt "conac", frumos şi elegant, aşezat peste un beci ca la vechile case înstărite. Poate aici o fi ceva " mi-am zis eu, salivînd preventiv, căci locul era mirific. Doar că pe poartă era pus un lacăt şi prin împrejurimi nu era nimeni. În final " şi capăt de drum " am dat de o cramă. Am intrat în curte, ne-am uitat de jur împrejur şi am descoperit, la umbra unui nuc, un foişor cu nişte mese şi scaune. Pentru degustat " m-am gîndit eu, aşa că am căutat pe cineva să ne servească şi pe noi. În final, a apărut un tractorist: " Putem să degustăm şi noi nişte vin? " am întrebat eu, timid. " Cîte tone vreţi să cumpăraţi? " ne-a măsurat omul din cap pînă-n picioare. " Păi, nu vrem decît să degustăm un pahar... " A, nu, noi nu vindem decît pentru firme, cel puţin o tonă, mai puţin nu se poate! " a venit prompt răspunsul. Aşa că am plecat mai departe, să ne ondulăm peste deal şi vale.Şi uite aşa, urmînd drumul vinului, am ajuns la Ighiu, un sat ca oricare altul, nu departe de Alba Iulia. O firmă colorată înfiptă pe un zid ne-a făcut cu ochiul, aşa că am intrat în curte. Şi am rămas acolo cît am putut, cu gîndul de a ne întoarce ori de cîte ori vom mai putea. Hanul Sfîntu Gheorghe din Ighiu este un colţ de rai răsărit în urmă cu peste zece ani de zile din ruinele unui vechi conac năruit. Ridicat cu un perfect bun gust, integrînd bucăţi de piatră şi cărămidă aparentă din vechea clădire, de o curăţenie impecabilă, hanul are cîteva camere ornate cu grinzi masive de lemn, o cramă generoasă şi o terasă. Dar, mai presus de toate, o grădină uriaşă presărată cu flori peste covorul de iarbă îngrijit fir cu fir şi străbătut de mici alei cu pietriş. În mijloc, o piscină după cele mai exigente standarde hoteliere din lume. M-am lăsat să cad într-un hamac din fundul curţii, sub cerul la care se urca mirosul salcîmilor şi din care picura dangătul unui clopot din depărtare. C’est midi au paradis " vorba cîntecului lui Marie Lafor