Lucrurile pe care le amîni

5 martie 2019   TÎLC SHOW

Lucrurile pe care le amîni arată, dacă te uiți la ele cu o lupă puternică, exact așa cum arată cafeaua măcinată. La prima vedere, pare că totul e la fel. Ții un pic de cafea în căușul palmei și, cu degetul arătător de la mîna cealaltă, umbli ușor prin măcinătura asta. Poate să fie oricum, de la o pulbere foarte fină pînă la o masă de granule mici, identice, pe care le simți foarte bine cu vîrful degetului. Imediat ce pui o lupă deasupra, descoperi o realitate complet diferită. O să constați că, indiferent de finețea măcinăturii, ții în palmă un adevărat univers de granule, de toate dimensiunile. Dacă treci prin lentilă în lumea de dedesubt, ca Alice prin scorbura iepurelui, ajungi într-un spațiu cosmic în care dai peste Centura de Asteroizi dintre Marte și Jupiter. Ai trecut într-o altă dimensiune, unde peisajul are o definiție a vastității complet diferită. Privită sub o lupă puternică, exact așa arată cafeaua măcinată. Ca o aglomerare de bolovani cosmici și planetoizi de toate dimensiunile și formele. Unii mai rotunjori, alții colțuroși, unii foarte mici, de-abia-i vezi, alții neverosimil de mari, niște giganți la scara acelei lumi. Ce-a fost o pulbere adineauri, un praf din căușul palmei, devine un cosmos, imediat ce te uiți la el cu ajutorul unui instrument potrivit.

Lucrurile pe care le amîni sînt ca pielea pe care o pierdem zilnic, dar urmînd un traseu invers. Solzi mai mult sau mai puțin observabili, imense ninsori alcătuite din fulgi de piele cad, de pe fiecare dintre noi, de-a lungul unei vieți. La trezire, în fiecare dimineață, lăsăm în urmă troiene invizibile de zăpadă a pielii așezată pe așternuturi. O așternere peste altă așternere. Odată scuturate din hainele de pat, zăpezile astea devin nori ai altei lumi nevăzute, părți ale unui circuit cu dimensiuni colosale, pe care nu le cuprindem cu mintea. Măsurătorile oamenilor de știință spun că o ființă umană pierde, de-a lungul unei vieți, vreo 35 de kilograme de piele, aproape jumătate din greutatea corporală a unui individ cu înălțime și greutate medii. Toate aceste kilograme de piele, transformate în fulgi invizibili, transportă cîte ceva din fiecare dintre noi, spre alte lumi, spre alte dimensiuni. Prin ninsoarea pielii noastre, călătorim fără să știm – dar în cel mai concret mod cu putință – în universuri pe care, poate, nici măcar nu le vom descoperi vreodată.

Lucrurile pe care le amîni fac traseul acesta în sens opus. Ca și cînd o forță enormă ar da totul înapoi. Exact în felul în care s-ar derula invers mersul tuturor lucrurilor. Amînările de toate felurile, procrastinările, tărăgănările, lălăirile, lăsatul de pe azi pe mîine, chestiile abandonate-n „pending“ (cum ar spune limba corporatistă), toate astea sînt – ca să urmăm firul romglez – un colosal „rewind“. Cînd amîni lucrurile, curgerea universurilor se inversează. Și, printr-un mecanism la fel de nevăzut ca ninsorile cu fulgi de piele pe care-i lăsăm în urma noastră de-a lungul unei vieți, totul o ia la deal, spre locul de unde a plecat. Și totul se petrece la fel de insesizabil, ca atunci cînd lumea curgea în direcția firească. Atunci cînd amîni lucruri, ele se transformă fără să știi și devin ceva aidoma fulgilor de piele care pornesc înapoi spre tine, ca atrași de un magnet. De o forță care îi cheamă înapoi acasă. Fără să simți, fără să te îngrași, devii mai greu pe cîntar. Toate kilogramele de piele pierdută, transformate de universurile prin care au trecut, se întorc spre tine. Iar încărcătura asta aduce cu sine toate definițiile ideii de greutate ale lumilor pe care nici măcar nu le cunoaștem. Așa apare felul ăla de povară pe care n-o poți traduce în cuvinte. Așa se face că greutatea unui fulg poate deveni mult mai mare decît cea a unei nicovale.

Lucrurile pe care le amîni sînt ca farfuriile de picnic, șervețelele, pungile de plastic și mucurile de țigară pe care le-ai aruncat prin pădurile tale lăuntrice. Te retrăgeai în locurile astea și le descopereai ca pe cele mai frumoase și sigure spații în care puteai să stai o vreme, să-ți tragi sufletul. Era multă vegetație și se auzea sunetul plin al vieții. Veneai aici ori de cîte ori aveai răgaz sau te retrăgeai în locurile astea să cîntărești lucrurile și să te hotărăști ce ai de făcut. Încetul cu încetul, tot ce-ai lăsat în urmă după picnicuri a acoperit întregul peisaj. Ai tot zis că o să mai dai o tură, să mai strîngi gunoiul, dar ai uitat. Sau n-ai avut timp. Sau nu s-a putut. Nu se mai vede aproape nimic. Totul s-a uscat, nu mai e nici un petec de vegetație neatinsă. Prin urmare, nu mai treci pe-aici, pentru că nu mai recunoști locul, și nu-ți face nici o plăcere să mai zăbovești. Ai senzația că alții au lăsat așa, deși știi bine că doar tu ai acces prin părțile astea. Și te-apuci să-njuri lumea, galaxia, universul, pentru vina de a arunca peste tot chestii care nu sînt biodegradabile.

Lucrurile pe care le amîni stau, la început, fiecare la locul lui. Par cuminți și răbdătoare. Pe urmă, tot așteptînd, probabil că încep să vorbească între ele. Sala de așteptare e măricică și are ecou. Începe să se cam audă cînd se vorbește mai tare. Din cînd în cînd, mai ieși. Și rogi să se facă liniște, că nu se poate lucra. Dar lucrurile pe care le amîni încep să-și povestească viețile între ele, să se împrietenească și să se solidarizeze. Apare vacarmul. Și te temi din ce în ce mai tare să ieși și să faci ordine. Încui ușa. Dar, imediat, cineva de dincolo începe s-o zgîlțîie. E șubredă și pare că o să cedeze repede. Te muți la etaj. Nici n-ai ajuns bine, că ai și auzit cum s-a spart ușa de jos. Imediat se-aud și pași pe scări. Din ce în ce mai mulți, mai apăsați. Norocul tău, dacă ai mansardă. Sau casă cu mai multe etaje. Sau bloc. Sau zgîrie-nori. Dacă n-ai, du-te, dom’le, la un terapeut! 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe