Lucruri care merg prost

Luna trecută, pe DN1 a început o nouă etapă în montarea așa-nu­mitelor „separatoare de sens“. E vorba de acele parapete care despart sensurile de circulație și reduc posibilitatea ca mașinile să intre pe contrasens și să producă accidente grave. O soluție destul de simplă, care dacă ar fi fost aplicată de la începututul anilor ’90, așa cum era posibil, ar fi salvat nenumărate vieți. Se poate spune că e mai bine mai tîrziu decît niciodată. Numai că lucrătorii care montează acum aceste separatoare de sens sparg cu picamerul pietrele verzui instalate pe mijlocul șoselei în urmă cu doar cîțiva ani. Ce-i drept, pietrele acelea erau cam neinspirat așezate acolo și probabil că nu pot fi integrate în structura noilor separatoare. Carevasăzică, lucrarea făcută înaintea separatoarelor de sens n-a avut nici un sens. Dar nici nu pare că s-ar mai preocupa cineva de recuperarea acelor pietre care au costat, desigur, o mulțime de bani. Acum, sînt făcute, pur și simplu, praf. Cu alte cuvinte, banii noștri sînt făcuți praf. Tipic.

Pietrele fuseseră așezate acolo cu mare meticulozitate. Accentuez asta pentru că am descoperit că, în general, breasla pietrarilor noștri nu e deloc faimoasă pentru profesionalism. Cine încearcă să-și facă pe acasă vreo lucrare cu piatră e bine să se gîndească de două ori. Dacă are în minte și vreun model de prin Italia, e nasol de tot. Fiindcă aici nu va ieși niciodată așa ceva. Majoritatea celor care se recomandă drept pietrari sînt mai degrabă un fel de placagii, cărora le e lene pînă să și taie piatra aceea subțire de placat. Tind s-o pună cum se nimerește, folosind beton din belșug pentru a-și acoperi neștiința, lenea și lipsa de răbdare. În urma lor rămîne ceva de nedescris. Deși sînt foarte vocali și aprigi negociatori, uneori nici nu vor să audă sau să înțeleagă ce vrea clientul. Unele echipe sînt parcă aduse direct din epoca materialului cu care lucrează.

La rîndul ei, breasla instalatorilor (sau mai degrabă a celor care se dau drept instalatori) e poate un pic mai urbană decît a pietrarilor. Asta nu înseamnă că nu e plină de tembeli (din epoca plasticului). Îi știm cu toții, indivizi care sparg înainte de a se gîndi, care nu au niciodată tot ce le-ar trebui, care repară țevile bune și nu le văd pe cele sparte și așa mai departe. Un asemenea instalator i-a spart amicului meu Georgescu toată aleea de beton din spatele casei și voia să-i spargă și fundația, ca să descopere nu știu ce „burtă“ a unei conducte de scurgere. De fapt, conducta era pur și simplu înfundată, lucru pe care Georgescu l-a constatat folosind o pompă mai bună, cu doar un minut înainte ca instalatorul să înceapă marea demolare.

Mai interesantă e categoria mecanicilor auto. Aceștia sînt, dacă vor, adevărați artiști. E uimitor cum pot să repare orice fel de mașină, fie că-i românească, franțuzească, nemțească, americană sau japoneză, mică sau mare, ieftină sau scumpă. Service-urile s-au profesionalizat. Nu poți să negi asta, pînă cînd te trezești că mașina abia scoasă de la reparat e mai stricată decît atunci cînd ai dus-o, așa cum eu însumi am pățit recent.

În sfere și mai elitiste, detașați complet de meșterii care se ocupă de obiecte mari, sînt cei aplecați asupra microuniversului ceasornicăresc. Fiindcă avem și noi ceasornicarii noștri. O meserie foarte specială și pe care unii o consideră de-a dreptul nobilă. Ei bine, numai să nu ai de-a face cu ei pentru o operațiune prea banală, cum ar fi, de pildă, schimbarea curelei uzate a unui ceas Swatch. De la orice magazin din București vei fi trimis la service-ul central, la reprezentanță. Ți se va spune că numai acolo vei avea șanse să găsești așa ceva. Ajuns în sfîrșit la acel centru, vei constata că lunea e închis, ca la muzee, și că orarul celorlalte zile e atît de complicat că nici nu poate fi ținut minte. Atunci vei înțelege altfel ceea ce scrie pe site-ul faimoasei reprezentanțe: „Timpul este un mod de a gîndi“. De dorit e să nu ajungi să-ți pierzi timpul în acel loc, unde, dincolo de reclame cu ceasuri faimoase, reviste cu James Bond și persoane ce par gata să rezolve din nou marea problemă a longitudinii, nu veți găsi banala curea de Swatch decît în alb și negru, deși ceasurile astea, cum știm, au nenumărate alte culori. Cu alte cuvinte, în România nu poți folosi un asemenea ceas decît atîta vreme cît te ține cureaua.

În fine, poate că nu trebuie să le cerem alor noștri ce e de drept al elvețienilor. Dar, mai nou, elvețienii ne depășesc și la fotbal, deși se zice că în țara lor sportul ăsta nu se poate juca decît în pantă. Totuși, la Euro, nu elvețienii, ci mai degrabă albanezii ne-au venit de hac, în două rînduri. Dar asta e altă discuție. Oricum, nici „breasla“ fotbaliștilor nu mai e ce a fost.

Din exemplele înșirate pînă acum și din multe altele (chiar infinit mai grave) pe care le tot auzim, reiese că încă nu sîntem țara mult doritului lucru bine făcut. Asemeni paselor echipei naționale, la noi lucrurile nu se leagă, nu funcționează pînă la capăt. Prea multora le lipsește răspunderea pentru ceea ce fac. Sau, după o vorbă pe care am auzit-o de la Johnny Răducanu: „Sînt prea mulți care nu știu de ce sînt ei pe lumea asta“.