Lucruri ascunse, secrete, minunate. Castelul Electric

E foarte greu să metabolizezi complet tot ce se întîmplă la Electric ­Castle. Pentru unii, povestea asta nu înseamnă absolut nimic. Pentru alții, e doar un nume din mulțimea de evenimente. Există oameni, zeci de mii, care așteaptă cu emoție fiecare vară ca să meargă la Bonțida, lîngă Cluj. După cum există zeci de mii de oameni care descoperă în fiecare an acest fenomen. De ce e greu de metabolizat în adevăratele lui dimensiuni? Nu doar pentru că e mare, intens, spectaculos, „din alt film“, cu niște gînduri precise la bază și foarte articulat în toate componentele sale. Găsești și hibe. Evident că, în mod inevitabil, ele există. Ci și pentru că mulți dintre noi, cei care mergem acolo, avem metehnele noastre. Ne ducem la fața locului ca un juriu, nu ca niște spectatori. Punem drepturile consumatorului mai presus de calitatea firească de consumator. Mai degrabă am găsi defecte decît să ne bucurăm de ceea ce ni se propune.

Dar obsesia de a identifica doar greșeli, plăcerea de a spune ritos că „de data asta nu mai e ce-a fost“, satisfacția imensă de a zice că „gata, s-a stricat“ sînt piese esențiale din bagajul pe care îl purtăm zilnic cu noi. Indiferent unde mergem, nu doar la Electric Castle. Nu, nu sîntem defecți. Sîntem așa cum putem fi, la nivelul societății în care trăim, cu toate reușitele și eșecurile noastre de pînă acum. Ne supărăm repede. Ne-am lua oricînd la harță. Iar atunci cînd e să ne bucurăm de ceva, devenim tare nepricepuți și ne fîstîcim, pînă dăm în stări extreme. Așa că preferăm să ne supărăm. E mai la îndemînă. Mai în stilul în care sîntem obișnuiți să trăim. Și credem că a te comporta ca un „hater“ înseamnă a deprinde mecanismele de a fi critic la adresa a ceva. În plus, atunci cînd sîntem puși în fața unei situații care ne-ar putea emoționa artistic, estetic, preferăm să ne ferim privirea. Și căutăm instinctiv o cale de ieșire. Cel mai sigur e să vînăm o greșeală. Nu se poate să nu prindem ceva. După care, pretinzînd că punem problema critic, rațional, ținem un discurs isteric, pur emoțional. Și credem că e o analiză „obiectivă“ a subiectului pus în discuție.

Electric Castle nu e o formă de per­fec­țiune. Însă e ceva foarte mare și foarte lucrat, din ceea ce se poate face, din ce e omenește posibil la noi, azi. E un fenomen cultural în care se văd foarte limpede dimensiunea curatorială, gîndurile din spatele propunerilor, grija pentru forma și spectaculozitatea detaliilor, construirea și punerea la dispoziție a unor spații extrem de diferite, pentru oameni cu gusturi diferite. Acest festival e și o propunere de model civilizațional. Sînt vorbe mari, dar încercarea e vizibilă. Cu cît mai categorică e afirmația, cu cît mai evidente sînt intențiile, cu atît mai bruște și instinctive sînt reacțiile de respingere. Unele. Pentru că e și multă lume care sesizează propunerea și acceptă convenția. În fond, e un joc. E o propunere civilizațională sub forma unui mare show de divertisment. Dar distracția asta conține, pe lîngă spectacolele muzicale, de la artă contemporană și multimedia pînă la programe de responsabilitate civică, și de la exerciții de existență comunitară pînă la provocarea de a căuta detalii concrete care definesc substanța acestei lumi.

Pentru că asta e propunerea. O lume posibilă, vreme de cîteva zile. E lumea pe care mulți dintre noi ne-am dori-o în viața reală. Dacă sîntem implicați cu adevărat în exercițiul ăsta, ne fofilăm și procedăm ca la școală, cînd nu știm să rezolvăm problema. Zicem că nu e clar textul, că nu se-nțelege enunțul. Însă e absolut firesc să fie așa. E normal să opunem rezistență sau să ne facem că nu vedem. În timp, o să ne relaxăm și o să primim mai zîmbitori propunerile astea. Pe de altă parte, n-ar fi corect nici să spui că încă nu ne ridicăm la calitatea lucrurilor pe care ni le propune Electric Castle. E ceva ce se face, obligatoriu și inevitabil, doar împreună. Poticneli sînt de ambele părți. Dar rămîn vizibile și generatoare de entuziasm atît măreția gîndului, curajul și știința de a face asta, cît și răspunsul profund receptiv și solidar al unora, deloc puțini, dintre cei care vin aici în fiecare an.

Nu e deloc o distracție ieftină. Dar nici noi, ăștia care ne plîngem, nu ne obosim să căutăm și locurile mai ieftine, de unde te poți alimenta cu de toate. Pentru că ele există. Spațiul festivalului e foarte mare și trebuie să te deplasezi. Dacă se demontează discuția asta, imediat apare cea referitoare la muzică. Unii spun că e o varză cum nu s-a mai văzut. Că e un talmeș-balmeș. Dacă oferta ar fi mai limitată stilistic s-ar plînge că e lipsă de diversitate. Iar aici intervine o lungă poveste despre tribalizarea noastră, atunci cînd e vorba despre muzici. Evident că nu se întîmplă doar la noi, în România. Dar culoarea locală de aici are nuanțele ei. Mai emoționali fiind, am învățat, totuși, în ani, să camuflăm particularitatea asta. Și-o dăm pe teorie. Adică ne pricepem. Nu e suficient să ne placă ceva. Devenim mari teoreticieni ai chestiilor care ne plac. Și confiscăm teritoriile la care „ne pricepem“. Sînt parohiile noastre. Așa că, dacă pe o scenă cîntă Kronos Quartet, pe care îi ador, iar pe alta se produc, în paralel, niște rockeri dezlănțuiți și fioroși, pun imediat ștampila. Ce puțini sîntem noi, ăștia care înțelegem. Și ce mulți sînt proștii care strică locul ăsta și se agită la porcării. Tribalizarea muzicală e mult mai adîncă decît pare la prima vedere. Iar efectele ei sînt mult mai erozive decît am crede.

Dar despre cine nu se suportă cu cine, despre „invadarea locului nostru“, despre „figuranți“, „cocalari“, „forfotiști nespălați“, „vip-uri“, „țărani“, „puștime“, „purisani“ și despre cum o gafă de comunicare poate umbri realizări mari, despre toate astea, în numărul de săptămîna viitoare.