Lucrarea de licenţă

Îmi povestește un amic: „Eram profesor stagiar într-o localitate din Bărăgan. Era pe la începutul anilor ’80 din trecutul secol și mileniu. Pe vremea aia, după încheierea studiilor la facultate urma repartiția. Obligatorie. Îți puteai alege, în funcție de media cu care ai absolvit, un post unde să-ți petreci următorii trei ani, ca stagiar. În cazul nostru, al filologilor, de regulă ca profesor stagiar. Erau, e drept, și colegi absolvenți de limbi exotice – chineză, arabă, hindi, de-astea – cărora nu prea aveau cum să le facă posturi în învățămînt și-i trimiteau atunci «în producție», pe la cine știe ce întreprindere, să pregătească vizita delegației chineze care s-ar fi putut să ajungă și pe acolo în cei trei ani legiuiți de stagiatură, să comande un lot de bujii.

Repartiția era, precum spuneam, obligatorie, dar nu foarte. Important era să-ți poți alege un post undeva unde știai pe cineva. Atunci puteai obține o hîrtie pe care să scrie că, pardon, o regretabilă eroare, noi nu avem de fapt nevoie de tov. stagiar, delegația chineză și-a amînat vizita, spaniola nu s-a predat în școala noastră niciodată, pe postul scos la repartiție tocmai a revenit din concediu de maternitate colega noastră cu remarcabile rezultate în activitatea didactică… Hîrtia se chema «negație». Aveai negație, erai un om fericit, intrai în zona acțiunii afirmative și începeai, eventual, să-ți cauți ceva de lucru prin urbea ta natală.

Promoția mea a fost una cu ghinion. Venerabila instituție a negației a fost subit suspendată, nimeni nu mai știa cine mai e în drept să-ți dea o hîrtie pe care să scrie «Vă rugăm, nu». În plus, au fost radiate de pe lista de repartiție toate orașele «mari» – nu știu exact ce însemna asta. Probabil, orașe în care eventual ți-ai fi dorit să trăiești. Așadar, Bărăganul să trăiască!

Într-un fel sau altul, ne-am descurcat. Se spunea, la vremea respectivă, că sînt trei feluri de posturi la repartiție: localități prin care trece trenul, localități în care se aude trenul sau în care s-a auzit de tren.

M-am integrat rapid într-un colectiv de profesori restrîns, dar inimos. Mai făceam naveta cu «Ia-mă, nene!», mă mai oploșeam serile pe la unul sau altul, învățam să fac focul în sobă și ochiurile la tigaie – dacă aveam și ouă. Copiii erau copii, încercam și eu să pricep cam ce fel de făpturi sînt.

Aveam însă o problemă. Mă bătea gîndul de însurătoare și n-aveam o lețcaie. Într-o zi cineva mi-a vîndut un pont. Șeful nostru de catedră urma să-și dea gradul I. Om cu familie, cu obligații, mă nțelegi, cînd să se mai ocupe de toate? Poate știu eu pe cineva din Capitală să dea o mînă de ajutor.

N-am căutat foarte mult și m-am pus pe lucru. Mai scriam cîte un capitol și-l dădeam mai departe, prin intermediar. Totul mergea strună, pînă într-o zi, cînd mă trezesc cu șeful că mă trage deoparte în camera pentru fumători – pe vremea aia, încă mai exista și așa ceva. Ținea între degete un snop de hîrtii pe care nu mi-a fost greu să le recunosc. Iar pe buze, o rugăminte. Dacă n-aș vrea să mă uit și eu pe capitolaș, parte din lucrarea de grad, work in progress. O opinie competentă e oricînd binevenită.

Întîlnirile de lucru s-au succedat cam jumătate de an, poate și mai bine. Veneam cu creionul roșu la mine, făceam corecturi, amendamente, sugestii pentru mai departe. Cred că în viața mea nu am fost mai autocritic. Am participat la un moment dat chiar și la o întrunire metodologică – cred că așa se chema – în care urma să se prezinte proiectul lucrării. Stăteam, împreună cu mai mulți profesori de specialitate din localitate, la o masă lungă, acoperită cu o față de masă albă, apretată, pe care erau presărate din loc în loc farfurii cu fursecuri. Regula era că nu e cuviincios să întinzi mîna înainte de concluzii. Am fost invitat și la susținere, însă am făcut gripă. Așa e cu sănătatea: mereu imprevizibilă.

Peste ani mulți primesc un telefon. Șeful are un copil mare, tocmai se pregătește să-și dea licența. Poate știu eu pe cineva care să-i fie coordonator la disertație. Consimt, ce să fac? Lăsați copiii să vină la mine. Și, stînd de vorbă, să înțeleg și eu către cine să-l îndrept pe copil, mă simt nevoit, în final, să adresez întrebarea: «Și v-ați gîndit deja la o temă pentru lucrarea de licență?»“

Amicul meu se pregătește de pensie și a căpătat deja metehne de-ale vîrstei: îi place să povestească. Eu nu știu pentru ce mă pregătesc, dar îmi place să-l ascult. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.