Luciul comunismului <p> - <i>sau elogiul lemnului natur de la Ikea</i> -

Într-o seară treceam pe o alee şi am văzut, prin geamul cu gratii de la parterul unui bloc, o femeie între două vîrste care lucra la o maşină de cusut. Într-o fracţiune de secundă, am întrezărit prin perdelele subţiri şi gratiile groase întreaga alcătuire a camerei. Era acolo un şifonier negru din acela lucios, o servantă la fel de lucioasă pe care era un televizor, şi alături un milieu alb cu roşu şi o vază de un albastru închis cu încrustaţii aurii. Florile din ea erau probabil de plastic... Acea scurtă imagine mi-a deschis în minte, la fel de fulgurant, o fereastră spre trecut. Un trecut dureros şi inconfortabil. Pentru că decenii de-a rîndul aşa au fost majoritatea căminelor romÈnilor, de la bloc şi nu numai. Aşa cum destule mai sînt şi astăzi. În acel moment am simţit brusc în nări amintirea mirosului specific al acelui tip de casă. Un iz de preşuri mucegăite sau de pereţi igrasioşi. Un fel de frig atavic mi s-a cuibărit parcă în oase: amintirea frigului propriu al comunismului, a caloriferelor gălbui pline de zugrăveală, cu elemenţii lor reci şi ascuţiţi. Amintirea televizoarelor alb-negru, lăcuite şi ele pe părţile lemnoase, la care, din cînd în cînd, imaginea fugea în sus sau apăreau purici şi oamenii se suiau pe bloc să reorienteze antena. Sufrageriile acelea curate şi neprimitoare, cu ale lor canapele peste care erau aşezate perfect cuverturi miţoase sau tricotate, şi cu tot felul de mobile cu suprafeţe în care te puteai oglindi. Lustrul acela care desemna maxima bunăstare şi confort orăşenesc al acelor timpuri. Mai erau şi bucătăriile cu mese albe sau bleu cu muşama pe ele, cu dulapuri în aceleaşi culori avînd butoanele uşilor rupte sau lipsă, cu cămări în care zăceau borcane de murături, cu aragazul standard al tuturor, cu frigiderul Fram cu a lui clanţă mare într-un colţ în care se vedeau pînă jos pereţii daţi cu ulei. Şi ferestrele acelea a căror vopsea veche, groasă, de obicei crem, se aduna în cute pe partea de dedesubt. Uşa cu geam mat la baie şi la bucătărie, rezervorul de fontă de deasupra unui closet al cărui capac nu stătea niciodată ridicat. Mai erau chiuvetele şi băile, toate la fel, cu robinete la fel şi cu acelaşi program de apă caldă. În dormitoare, tăblia patului era lucioasă ca şi masa din sufragerie, cea pe care stătea milieul şi vaza cu flori de plastic. Tot atunci m-a năpădit şi amintirea restaurantelor cu mese şi scaune lăcuite (cum altfel) şi feţe de mese albe puse în diagonală, cu farfurii ciobite şi fripturi tari plătite cu suta de lei cea albastră, într-o atmosferă de fum de ţigare rece. Mai sînt şi acum asemenea restaurante, după cum mai sînt şi asemenea case, construite după o viaţă impusă şi lustruită pedant timp de decenii. O viaţă percepută de mulţi ca un dat absolut şi definitiv, ca şi cum ar fi fost de la Dumnezeu. Aşa s-au născut, atîta au ştiut şi mulţi au rămas şi astăzi între aceleaşi date, aşa cum probabil s-a întîmplat şi cu femeia care cosea în apartamentul de la parter, cu gratii la geam. Mi-aducea aminte de croitoreasa bunicii, cu mustăcioara ei subţire sub care ţinea mereu acele cu gămălie pentru probă (mă fascina întotdeauna cum vorbea cu ele între buze). În acele vremuri, în care, între mobilele lor lucios închise şi bibelouri kitsch, unii romÈni începuseră să se întrebe dacă a existat viaţă înainte de moarte.