Londra, după 12 ani

După aterizare, cu o voce indignată, pilotul ne recomandă să facem reclamație pe site-ul aeroportului pentru că, deși a adus avionul în timp și la locul stabilit, i se spune că nu poate face debarcarea pasagerilor pînă cînd nu coboară toți pasagerii din avionul vecin (din cine știe ce rațiuni inflexibile, cele două grupuri nu se puteau amesteca). Ne spune că nu e prima dată cînd i se întîmplă asta pe Stansted, că organizarea aeroportului lasă de dorit și că e nevoie de cît mai multe reclamații ca să se schimbe ceva. Stăm încuiați degeaba în avion, încă 20 de minute.

În autobuzul către oraș ne nimerim alături de niște suporteri de fotbal spanioli (nu le-am identificat echipa) care, aruncîndu-și remarcile lor sîsîite peste capetele noastre, ne tulbură ațipeala. Ce limbă imposibilă!

După 12 ani de cînd n-am mai văzut-o, frumoasa Londră se dovedește același loc în care plouă de două-trei ori pe zi. Nu mă mai impresionează chiar ca altădată. Să fie antipatia provocată de Brexit? Ori arhitectura tot mai amestecată? Bietul „castravete“, controversatul zgîrie-nor de odinioară, e acum acoperit, eclipsat aproape complet de blocuri mai înalte și mai spectaculoase, de toate formele, care conturează un adevărat cartier, asemănător cu La Défense din Paris. Chiar dacă mai puțin simpatică, metropola rămîne grandioasă. Automatizările, am scris asta și săptămîna trecută, sînt tot mai multe. În camera de hotel, de exemplu, geamurile nu se pot deschide, în vreme ce aerul condiționat nu se poate închide. Degeaba apăsăm pe toate butoanele. Jetul pătrunde prin fantele din perete cu zgomot infernal și e cînd prea rece, cînd prea cald. Indicațiile tehnice pe care recepționera ni le dă prin telefon se dovedesc inutile. Îmi amintesc o chestie de foarte demult: difuzorul din camera de hotel de la Moscova, care nu putea fi închis și nici dat mai încet, cu rolul de a emite propagandă sovietică nonstop. La hotelul londonez, în cele din urmă am descoperit că vijelia putea fi oprită dacă ne făceam că ieșim din cameră, adică dacă deschideam și închideam ușa.

Pe stradă, englezoaicele continuă să poarte indestructibilii șlapi, chiar și la 12 grade Celsius, cu piciorușele lor rotunjoare, albicios rozalii: tîrș-tîrș, tîrș-tîrș... La rîndul lor, turiștii din întreaga lume continuă să-și facă poze cu toată familia înghesuită în cîte o cabină telefonică roșie, clasică. Ca orice țară care se respectă, Marea Britanie continuă să aibă telefoane publice în era mobilelor, și ziare multe și groase în era Internetului.

Metroul londonez, cel vechi de peste 150 de ani, ne întîmpină cu un mare afiș Twin Peaks – it is happening again (celebrul serial se reia de săptămîna asta). Descopăr și un amănunt care-mi scăpase: cele mai multe stații ale metroului nu au nici un fel de facilități pentru accesul persoanelor cu dizabilități. Într-o stație, un cuplu ocupă la repezeală scaunele din mijloc, obligîndu-ne să ne împărțim în stînga și-n dreapta. Bombăn că „ăștia s-au așezat ca țăranii“, după care aud că „țăranii“ vorbeau chiar românește.

Românește-moldovenește vorbesc și cele două doamne lîngă care ne așezăm la o cafenea din magazinul Harrods (în care, ca de obicei, n-am cumpărat nimic). Una dintre doamne tocmai spune că trebuie să dea un examen, spre ironia celeilalte, care exclamă cu o oarecare superioritate: „Draga mea, dar ieu dau iecsamen în fiicare siară“. Aflăm că la Harrods nu se mai vînd piane (nu voiam decît să le încercăm, ca acum 12 ani), în schimb avem o întîlnire neașteptată cu Ding Junhui, celebrul jucător chinez de snooker. Chiar dacă pentru noi toți, chinezii seamănă între ei, nu avem nici o îndoială că e el. Cu un aer degajat și sportiv, cască gura pe la etajul cu haine de damă, fără să pară a fi recunoscut de cineva, în afară de noi. A doua zi, culmea, îl vedem iarăși, într-un reportaj la BBC World, în care zice că, spre deosebire de Marea Britanie, unde își petrece mult timp, în China nu poate ieși pe stradă fără să fie imediat recunoscut.

Cozile la teatrele londoneze sînt la fel de mari și tot acolo unde le știam pe vremuri. Colțul speakerilor din Hyde Park, care e acum dominat de musulmani, pare să-și fi pierdut orice haz. Prin magazinele alimentare domină tot mai mult produsele semipreparate, cum li se spunea odată pe la noi, în caserole care pot fi băgate rapid la microunde, dar din care, de fapt, nu prea știi ce mănînci. De altfel, gătitul nu a fost niciodată marea bucurie a englezilor. Și totul e foarte scump. Pe lîngă scumpetea tradițională a Londrei, se adaugă și inflația adusă de Brexit. Apropo, încă se fac sondaje de opinie pe tema asta, iar în cele mai recente 45% dintre respondenți cred că Brexit-ul e o cale proastă, în vreme ce 44% încă susțin că e un lucru bun. În condițiile astea, politicienii sînt cam debusolați. În avion, cineva, văzînd noile mori de vînt plasate chiar în mare, în apropierea coastei britanice, a emis ipoteza că de fapt nu ar fi mori de vînt, ci niște elice construite acolo pentru a împinge insulele britanice, ajutîndu-le să se depărteze de Europa.

Foto: A. Manolescu