Locul cu oameni care latră

Holul hotelului, plin de oameni în vîrstă scunzi, adică o mulțime de moși mici și gălăgioși, era în ton cu latura stranie a călătoriei noastre. Cineva a zis că-s poparizi. Nu știți ce-s ăia poparizii? Păcat.

Arhitectural, Torino e poate cel mai ciudat oraș pe care l-am văzut. Palatul Madama, cu fațada baroc de culoare deschisă și spatele jumătate roman, jumătate medieval din cărămidă întunecată, e uimitor. În piața din fața palatului a crescut și un bloc turn modernist. Dar dincolo de toate, Mole Antonelliana, clădirea simbol a orașului, descrisă într-o povestire de Mircea Cărtărescu, depășește orice închipuire. Un amestec de stiluri, o construcție care o vreme a fost cea mai înaltă din Europa, genială, fantastică și stupefiantă. Dacă te uiți prea mult la ea, nu te mai lasă să dormi noaptea. Magazinul de haine în care cînta o întreagă orchestră de jazz nu a fost nici pe departe de natură să-mi înlăture sentimentul de stranietate. Nici fast-food-ul, în care macaroanele stăteau pe rafturi ca la bibliotecă și erau din cînd în cînd consultate de clienți care nu se așezau la mese, nu părea dintr-o lume familiară. Mi a rămas în minte și imaginea de pe aeroport, a fetei cu cizme cu șiret pînă sub genunchi, care fusese pusă să se descalțe. Muncea de zor împreună cu prietenul ei la relegarea nesfîrșitelor șireturi. Ce ne-au făcut teroriștii ăștia…

Dar nu orașul era scopul călătoriei noastre, ci mai degrabă natura. În Sestriere, acolo unde s-au desfășurat probe olimpice de schi în 2006, am văzut un negru îmbrăcat în negru, cu schiuri negre pe zăpada albă. Ne-a stîrnit în minte tot felul de întrebări despre alb și negru, despre albi și negri. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că în Africa trebuie să fie zăpadă neagră (tot așa cum la București e în firea ei să fie maro).

Un drum de schi străbate munții pînă la Mongenèvre, în Franța. O cale lungă în care pîrtiile nesfîrșite alternează cu urcări interminabile în tele­scaune și telegondole, pe văi, prin păduri sure și peste vîrfuri pleșuve. Am ajuns la ideea că, dacă n-am fi avut schiuri, ci snowboard, prin acele locuri ne-am fi sinucis. Oricum n-am văzut mai nimic, fiindcă peste tot era o ceață deasă și lăptoasă ca zăpada de pe jos. Un alb generalizat de jur împrejur care te făcea să-ți contempli doar propriile gînduri. Știai că vei ajunge în alt loc decît cel din care ai plecat, ba chiar în altă țară, dar te întrebai care e dovada drumului. Nu simțeai că înaintezi. Zona din apropierea graniței era aproape pustie, marcajele mai rare și pîrtiile mai prost întreținute. Eram singurii călători. La un canton intermediar de la jumătatea unei linii de telescaun era un om care-și făcea de lucru cu un tîrnăcop. Francez sau italian? – ne-am întrebat. Spărgea gheața. Cînd am trecut prin dreptul lui, a început să latre lugubru, ca un cîine singuratic. O atmosferă ca-n Twin Peaks. Sălașul alb.

Apoi am schiat printr-o zăpadă nouă, ca smîntîna, nevăzînd mai departe de vîrfurile schiurilor. Dintr-un alt telescaun am zărit o siluetă care se plimba printr-o pădure de conifere cu acele căzute, purtînd pe umăr o umbrelă neagră, ca într-un tablou de Monet transpus în iarnă. Aghiuță? La întoarcere n-am mai găsit intrarea pe pîrtia neagră marcată pe hartă cu numele de Croce. Ne-am întîlnit, în schimb, cu trupele alpine care învățau să schieze. La finalul unei coborîri au nimerit cu toții în zăpadă nebătută, unde au început să cadă ca secerați, dîndu-se de-a rostogolul cu ranițele din spate și cu tot harnașamentul de pe ei. Întinși pe jos, rîdeau și se băteau cu bulgări. O grupă de împiedicați veseli. Armata italiană.

A nins trei zile încheiate. În ultima, la un moment dat am bănuit că soarele nu-i departe. Trebuia doar să mai urcăm puțin. Am ajuns la ultimul teleschi, care ducea spre vîrful Motta (la peste 2800 de metri). Acolo, dintr-odată am ieșit la lumină. Sub noi se întindea o mare de nori. Teleschiul ieșea din cazanele cu aburi, precum o scară plină de oameni, spre Paradis. Acolo am făcut plajă, ca niște suverani ai lumii cețoase care ni se întindea la picioare. Dar pîrtia de dedesubt era afînată. A trebuit să muncim. Nici în Paradis nu-i totul perfect.

Am mers în paralel cu trei paralimpici. Stăteau într-un fel de cărucior care în loc de roți avea un schi. Bețele care au la capăt niște tălpici le sînt de mare ajutor acestor oameni teribili. Străbăteau pîrtiile cele mai grele cu o ușurință care lipsea multor schiori valizi. Ba, la un moment dat, un asemenea tînăr zdravăn și neîndemînatic a dat peste unul dintre paralimpici. L a trîntit pe jos. Ridicarea a fost complicată. Dar omul s-a scuturat și a pornit mai departe, neatent la scuzele nepriceputului. La Mongenèvre am căutat o căciulă serioasă, bună pentru manifestații de iarnă. Am găsit una de lînă care avea în interior o etichetă pe care era inscripționat mesajul „Italians cook better“. Eram în Franța. Era o căciulă. N-am înțeles nimic. Mi-am adus aminte de omul care lătra și de celelalte aiureli. Masa de la Montgenèvre contrazicea oricum eticheta căciulii. Localul, cu o lumină chioară și cu masa lîngă ușa dinspre care veneau valuri de aer rece, nu ne-a dat cine știe ce speranțe. Dar cînd au început să apară melcii sfîrîind în cochilii, broaștele pane, foie gras-urile de mai multe feluri, rața cu portocale, dorada cu legume, coaptă în pungă, vinurile alb și roșu alese de proprietar, friptura de vită cu smîntînă și mai ales berbecuțul dulce și fraged ca un porumbel, ținut șapte ore la macerat, am înnebunit cu toții. N-a mai avut mare importanță că la nota de plată ne-au ieșit ochii din cap, exact ca la melcii pe care tocmai îi înghițiserăm.

Foto: wikimedia commons