Locuinţă şi locuire

5 iulie 2012   TÎLC SHOW

– La sfîrşitul anului întîi, cînd trebuie să proiecteze prima lor locuinţă, acolo îi vezi, acolo vezi cu ce au venit în cap, ce-şi imaginează ei, de fapt, că este o casă, cum trebuie să arate, ce trebuie să aibă omul în casa lui…
– Este un fel de test proiectiv, ca-n psihologie!
– Aşa este! Iar ceea ce mi-a atras cel mai mult atenţia la toate aceste proiecte iniţiale din ultima vreme este lipsa bibliotecii. Practic, aceasta dispare din locuinţă, n-o mai găseşti la nimeni – sau aproape nimeni!
– Apropo, mă scuzi că te întrerup... Asta îmi aduce aminte de un ambasador de-al nostru care, ajuns la post, a primit şi mobila necesară pentru apartamentul în care urma să trăiască nu ştiu cîţi ani. Avea de toate, un birou, fotolii, foarte multe fotolii, televizor cît un perete... dar nici un corp de bibliotecă. A trebuit să modifice o mobilă de bar pentru a putea să-şi pună cîteva cărţi.
– Nu mă miră... Şi mai este ceva: o confuzie între spaţiul de masă, living şi bucătărie. Ca şi cum între microunde şi televizor nu prea ar mai fi nevoie să existe şi altceva...

Şi discuţia între arhitecţi, la care asistam întîmplător, a mai continuat o bună bucată de vreme.

Omul este în măsura în care locuieşte – spunea Heidegger. Şi mai toţi studenţii la arhitectură, din cîte am înţeles din alte discuţii întîmplătoare, învaţă să se refere cu mîndrie la această aserţiune ontologică. Doar că tot Heidegger se întreba, mai degrabă retoric, dacă oare noile construcţii de locuit, care oferă un domiciliu adesea plăcut şi convenabil, „poartă în ele chezăşia că se petrece acolo o locuire?“.

Pe de altă parte, mă uit la datele sociologice răspîndite (şi pierdute...) printre sondaje. În moduri şi formulări deosebite, mai toate sugerează o centrare pe spaţiul domestic. O astfel de cercetare, despre care voi încerca să vorbesc cu o altă ocazie, arată, de pildă, că principala valoare a românilor pare a fi familia (la paritate cu banii!). Mai detaliat, un top al „celor mai importante lucruri în viaţă“ arată astfel: familia, sănătatea, copiii, educaţia, casa/locuinţa; pe ultimele locuri se află afacerile, distracţiile şi politica. Altfel spus, în afara celor două resurse-suport, sănătatea şi educaţia, sensul românilor pare să fie proiectat în spaţiul domestic (familie, copii şi casă), cel public – din afara casei (afaceri, politică...) fiind profund devalorizat. Cum se leagă aceste observaţii atît de opuse?

De fapt, în ultimă instanţă, este vorba despre o mutaţie de-a dreptul ontologică, pe valul căreia noi ne aflăm, indecişi, undeva la mijloc. Am vorbit cu o altă ocazie despre familia recentă şi despre faptul că profeţia lui Freud pare să se fi îndeplinit: în societăţile postindustriale, sexualitatea s-a eliberat integral de reproducere şi, astfel, de constrîngerile sociale care o însoţeau. De la relaţiile sexuale la copii, viaţa cuplurilor a devenit decizia integrală a acestora şi nici societatea, nici Dumnezeu nu mai au mare lucru de spus. În această privinţă, românii (mai ales tineretul) par să aspire la această „eliberare“, dar încă doresc să rămînă fideli şi familiei „tradiţionale“. De asemenea, am atins de multe ori subiectul tradiţiilor şi al raportării la trecut prin intermediul acestora. Or, tradiţiile (nu şi obiceiurile care se află la originea acestora!) sînt invenţia modernităţii pentru a putea controla trecutul, în loc să fie controlate de către acesta. În această privinţă, din nou, românii patrimonializează şi marketizează tradiţiile ca orice naţiune modernă, dar sînt convinşi, în acelaşi timp, că „tradiţiile“ sînt acolo, în realitate, ca un fruct dintr-un pom ce aşteaptă să fie cules, confundînd astfel moştenirea cu patrimoniul. S-au „eliberat“ de trecut, aleg din moştenirea comună doar ceea ce le place în prezent, dar rămîn convinşi în acelaşi timp că nu fac altceva decît să conserve ca atare acest trecut indiscutabil.

Ceva similar se întîmplă, iată, şi cu locuinţa. Casa a legat omul, totdeauna şi pretutindeni, de spaţiu, transformînd locuinţa în locuire şi casa în acasă – iar animalul în Om. Acasă nu este un spaţiu exterior, ci o interioritate, o obiectualitate încorporată: spune-mi cum locuieşti şi-ţi spun cine eşti! În acest sens, locuirea despre care vorbea Heidegger face parte din însăşi fiinţa umană. Omul (post)modern vrea să se „elibereze“ însă şi de spaţiu pentru a se instala într-o nouă libertate a individului cuceritor: libertatea de mişcare. Spaţiile domestice tind astfel să fie tot mai funcţionaliste şi minimaliste, mobilate identic de la IKEA şi altele asemenea, pentru a reduce din această ataşare şi personalizare care disting locuirea de locuinţă şi care leagă omul de glie. Un manager al unei multinaţionale îmi povestea chiar că la ei în firmă angajaţii nu au un birou al lor, personal şi permanent, lucrînd prin rotaţie cînd la unul, cînd la altul: aşa se învaţă să fie flexibili, să fie mobili! – conchidea acesta cu mîndrie. Instalarea în mobilitate este deci şi ea o altă faţă a „eliberării“ individului.

Aspirînd şi ei la aceste standarde ale modernităţii, românilor le e cam teamă, pe de altă parte, de acest exces de „libertate“ şi preferă (încă) să se adăpostească într-un spaţiu domestic ocrotit şi ocrotitor. Pe care să-l stăpînească în libertate, desigur, dar nu singuri...

Numitorul comun al tuturor acestor tendinţe dominante îl constituie următoarea întrebare „ontologică“: nu cumva toate aceste ipostaze ale eliberării, de timp şi de spaţiu, devin la rîndul lor forme de control social, conducînd mai degrabă spre dezrădăcinare decît spre împlinire? 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.

Mai multe