Locomotivele cu aburi

4 iunie 2019   TÎLC SHOW

Gara de Nord din București arată astăzi încă nu foarte diferit de cum mi-o aduc aminte din copilărie. E mai colorată (poate prea colorată) și cu panouri electronice care atunci nu existau. Ciudat este că gara inaugurată acum aproape un secol și jumătate, după doar vreo trei serii de modernizări, încă face față cu succes traficului. Asta arată poate și viziunea pe termen lung a arhitecților și a constructorilor din epoca lui Carol I, dar mai cu seamă dă măsura stagnării, dacă nu chiar a regresului istoric al României. În special după 1989, transportul feroviar a intrat în declin și nu pentru că ar fi fost depășit de alte forme de transport mai avansate, ci pentru că administrarea țării a continuat să fie depășită de vremuri. Trenurile din urmă cu peste o sută de ani, din România, în-tîrziau mai puțin și uneori mergeau chiar mai repede decît cele de astăzi.

În copilărie, eu însumi circulam mai des cu trenul și implicit treceam mai des prin Gara de Nord. Eram mai întotdeauna încîntat și emoționat să plec la drum. Gara era locul în care începeau sau unde se terminau vacanțele. Ea însemna de cele mai multe ori o schimbare a rutinelor obișnuite ale vieții. Pe lîngă asta, spectacolul nenumăraților oameni de toate felurile și din toate colțurile țării aflați în mișcare mi se părea fascinant. Cînd eram foarte mic, totul mi se părea și mai mult, și mai mare. Neavînd încă bine clarificată noțiunea cifrelor mari, îmi aduc aminte cum îmi închipuiam că pe o stradă sau pe un peron aglomerat erau miliarde de trecători. Cînd bunicul meu mi-a spus că pe întreg globul erau doar patru miliarde de oameni (doar atîția eram pe atunci cu toții), nu mi-a venit să cred.

Dar cea mai impresionantă imagine legată de gările și călătoriile din acele vremuri deja îndepărtate a fost cea a locomotivei cu aburi. Foarte rare și prin anii ’60-’70, totuși mai existau. Mai puteai vedea cîte una trasă la ultima linie. Țin minte uimirea și ușoara spaimă care m au cuprins cînd am dat cu ochii de un asemenea „monstru“ negru care-și pufăia de jur împrejur aburii albi și rotunzi ca niște nori. Părinții mei, mai obișnuiți cu această apariție, erau calmi. Mie mi-era frică de aburii aceia, nu știam dacă nu cumva sînt periculoși și priveam halucinat contrastul dintre ei și intensa întunecime a cazanului. Dacă stau să mă gîndesc bine, totul în jur era pe atunci mult mai în alb și negru. Și televiziunea era așa. Nu întîmplător, timp de decenii, locomotivele cu aburi au fost preferatele regizorilor, simpla lor prezență oferind o imagine cît se poate de cinematografică.

O singură închipuire rivaliza atunci în mintea mea cu acea imagine. În primii ani cînd puteam înțelege ceva, auzeam mereu vorbindu-se despre munți, dar nu-i văzusem niciodată. Și cum mi se spunea că sînt niște ridicături imense de piatră, în mintea mea apăreau ca un fel de piramide ascuțite, niște blocuri de piatră absolut uriașe și cît se poate de negre. De aceea, în imaginația mea de atunci, doar munții puteau crea o impresie mai puternică decît cea a locomotivei cu aburi. Dar munții aceia erau doar ipotetici, statici și undeva departe.

„Creatura“ trasă lîngă peron însă, de care nici nu prea aveam curajul să mă apropii, era cît se poate de concretă, chiar ireal de bine conturată în toate detaliile. Transmitea senzația unei forțe colosale, cu bielele și pistoanele care puteau învîrti roțile roșii de oțel, cu fiorosul grătar frontal și mai ales cu uriașul cazan a cărui parte rotundă din față părea că te privește (percepție destul de răspîndită probabil, fiindcă a condus la crearea desenelor animate cu Thomas și a jucăriilor cu același nume). Dar Thomas e simpatic în vreme ce, în realitate, locomotiva cea adevărată îți dădea pur și simplu fiori. O mașinărie făcută de om, dar care depășea cu mult puterile omului și, mai mult, dădea impresia unei ființe de sine stătătoare, musculoase. Un fel de căpcăun care, în ciuda mărimii, se putea deplasa cu 100 km pe oră, putea să calce orice îi stătea în cale, să șuiere înfiorător sau să pufăie infernal, învăluind totul în jur cu aburii lui fierbinți. Nu se compara cu nici o mașină și cu nici un autobuz sau camion. Ar fi putut să le facă praf pe oricare, pfai…

Felul în care un copil vede o astfel de alcătuire se poate asemăna cu viziunile celor beți sau drogați. Pare un fel de halucinație. Nu pot să nu pomenesc aici povestea lui Ivan care, beat fiind, mergea împleticindu-se pe traversele căii ferate. La un moment dat, din spate a apărut o locomotivă cu aburi care șuiera puternic. Ivan bombănea în legea lui, deranjat de zgomot. Trenul se tot apropia și Ivan se tot împleticea pe șine. În ultima fracțiune de secundă, cine știe ce rămășiță a instinctului de conservare l-a făcut să se arunce în lături. A scăpat, bine șifonat, dar fără să fie călcat. A reușit să ajungă acasă. Văzîndu-l în ce hal era, soția sa l-a așezat la masă, în bucătărie, și a pus samovarul să fiarbă pentru un ceai. Cînd samovarul a început să șuiere scoțînd aburi, Ivan, cu ochii ieșiți din orbite, s-a repezit la el și l-a aruncat pe geam. Uluită, soția l-a întrebat ce face. „Păi, ăștia trebe stîrpiți de mici“, a bolborosit Ivan satisfăcut.

Ei bine, se pare că nu doar samovarele, ci și locomotivele cu aburi au fost stîrpite complet. Nu le mai vezi pe nicăieri. Mă întreb unde or fi dispărut toate.

Foto: wikimedia commons

Mai multe