Limba lui încet se plimbă

Mediul online a fost, în această săptămînă, cel puţin în bula mea, invadat de reacţii faţă de deschiderea anului şcolar, fapt care mă face să reiau subiectul, despre care am scris şi în urmă cu un an, consta­tînd că nu s-a schimbat nimic. De fapt, nu s-a schimbat mai deloc în ultimii 30 de ani, perpetuîndu-se acelaşi festivism desuet, golit de sens şi patriotard, cu mesaje triumfaliste, politicianiste, autoreferenţiale şi cu o elocvenţă îndoielnică. Începutul anului şcolar nu prilejuieşte, prin aceste festivităţi, sărbătorirea sa, ci se transformă, de multe ori cu acordul tacit al directorilor obedienţi, într-o ocazie oferită unor oficiali de lustruire a propriei imagini. În cele mai multe poze din media, masa, directorul, preotul, polițistul și primarul sînt reperele relevante pentru şcoala românească.

Vorbim de atîţia ani despre centrarea învăţămîntului pe elevi, or ocazia deschiderii anului şcolar este prima care scoate în evidenţă falsitatea acestei afirmaţii. În prea puţine şcoli elevii au fost invitaţi să aibă un mesaj la începutul anului şcolar, iar acolo unde s-a întîmplat, de regulă mesajul a fost controlat de profesori, fiind în consecinţă artificial. Ei, principalii actori ai educaţiei, pentru care de fapt ar trebui organizat acest eveniment, lipsesc din scenă sau sînt marginali. Festivitatea nu e pentru ei, e pentru orgoliile noastre, pentru a ne scoate noi în evidenţă, chiar şi atunci cînd se înşiră unele reuşite ale lor.

Ce vedem, în cele mai multe şcoli? Un careu care se închide cu masa la care se aşază oficialităţile, directori, reprezentanţi ai consiliilor locale şi ai primăriilor, preoţi, poliţişti, poate la marginea mesei şi nişte profesori. În spatele meselor acoperite cu feţe de masă de brocart, aşezaţi pe scaune, toţi aceştia privesc ex cathedra masa de elevi şi de părinţi care stau în picioare. O imagine simptomatică pentru ceea ce înseamnă mentalitatea comunităţii. Unii stau la mese, pe scaune, privindu-i pe cei care stau în picioare, primindu-le mesajul de grijă şi bunăvoinţă. E un decor medieval în fapt, în care se ascunde concepţia conform căreia noi dăm, noi oferim prin bunăvoinţa noastră, iar voi trebuie să fiţi recunoscători că primiţi. Aparent nu e greşit, pentru că da, profesorul oferă mijloace, instrumente şi informaţii pentru formare, administraţia oferă condiţii materiale şi logistice, iar elevii, ca beneficiari, le primesc. Dar mentalitatea care stă în spatele acestui decor nu e colaborativă, nu evidenţiază parteneriatul dintre actanţi, ci privilegiază naşterea dubletului de sentimente de bunăvoinţă vs. recunoştinţă.

Ce caută în acest moment, în faţa elevilor, reprezentanţii consiliilor locale şi ai primăriilor, cu mesajul lor despre cît au dat, cît au investit, cît au ajutat? De ce elevii trebuie să înghită acest mesaj cu semnificaţii subliminale, inclusiv politice? „Ai grijă să nu mă faci de ruşine“, „Eu îţi pun totul la dispoziţie pentru ca tu să înveţi“ sau, la un alt nivel de subliminalitate, „Eu te-am făcut, eu te omor“ sînt mesajele pe care, preluate din cadrul familial tradiţional, comunitatea le îndreaptă spre elevi ca grup. În toate, pe poziţie de centru, sînt eu, nu tu, sîntem noi, nu voi. Mesaje care subliminal dezvoltă, de fapt, nu responsabilitatea, ci frica şi o recunoştinţă a sclavului faţă de vechil.

Mesajele sînt predominant centrate pe investiţii, pe aspecte economice, respectiv religioase şi despre siguranţă, non-violenţă, pază şi protecţie. Majoritatea într-un limbaj de lemn, dublat de unul tehnic şi cu substanţă mai mult sau mai puţin explicit politică. Iată ce am făcut pentru voi, votaţi-ne, iată ce multă grijă avem de voi, fiţi cuminţi şi respectaţi-ne, cumva totul într-o disociere noi-voi, unde noi sîntem cei ce facem gesturile de bunăvoinţă seniorală, iar ei le acceptă cu recunoştinţă.

Preoţii rostesc rugăciunile sau slujbele, de regulă exclusiv de rit ortodox, deşi, după opinia mea, şcoala ar trebui să fie laică şi ca fapt, nu doar ca declaraţie legislativă, măcar pentru că nu toţi sîntem ortodocşi, iar cei ce nu sînt se pot simţi excluşi, frustraţi, marginalizaţi. Vorbim despre incluziune cînd este un copil cu probleme speciale (e alt subiect cît anume reuşim să asigurăm şi în acele cazuri incluziunea), dar cînd este vorba despre ataşamente religioase, principiul nu mai funcţionează. Şi-aici sîntem noi, pe de o parte, şi voi sau ceilalţi, pe de altă parte.

Aceste festivităţi sînt caracterizate de un fast golit de sens. Nu veţi reuşi, dacă îi întrebaţi pe elevi a doua zi, să aflaţi ceva din ce s-a spus acolo, pentru că nu s-a spus nimic pe limba lor. Nu s-a spus nimic privitor la universul lor de preocupări şi de valori. Nu s-a spus nimic de către ei înşişi, prin vocea autentică a unor reprezentanţi ai lor. Elevii nu au, la aceste festivităţi, libertatea de a transmite şi ei un mesaj autentic oficialităţilor, profesorilor, părinţilor. Au dreptul de a asculta, de a aplauda şi de a oferi flori. Flori cu care se acoperă mortul din încăpere, întins pe catafalcul meselor înveşmîntate cu brocart.

Grotesc şi decupat parcă din distopii orwelliene, uneori mai şi vezi cîte un politician urcat de-a dreptul în picioare pe acest catafalc sau poate pe cîte un scaun, eventual acoperit cu drapelul, rostindu-şi de acolo, de la înălţime, discursul găunos, căci, în aceste timpuri, pare că nu mai e relevant să ai scaun la cap, ci la picioare. Ne bîntuie, încă, tarele trecutului, sîntem avatari ai unui conducător iubit, cîtă vreme, vorba Adei Milea, folosim un limbaj în care „limba lui de lemn se plimba încet / prin vechea noastră limbă“. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Foto: adevarul.ro