Libertatea şi ochiul vînât

„Mai poţi acum să-i justifici pe colegii tăi, jurnaliştii, care au umplut ziarele cu tine, care ţi-au făcut viaţa varză?“ „Ai primit ce-ai meritat, nu apăreai tu în tabloide pe principiul «dacă cere piaţa, trebuie să producem?»“ „Băăă, uite cine dădea lecţii de moralitate, nesimţitule, porcule!“

Cam aşa mi-am început anul pe forumuri. Am citit, n-am prea răspuns. Încă o dată s-a dovedit că am avut o idee bună să n-am blog: i-aş fi stricat serverul bietei gazde. Dar dincolo de asta, evident că întîlnirea cu ura a fost mai mult decît cea a lui Voltaire cu Dumnezeu (ne-am salutat, am trecut mai departe). Ura, ca sentiment de mase, e un produs rar, cam ca tornada. Stai la distanţă de ea şi te uiţi cum îţi distruge casa şi viaţa, însă nu te poţi opri să n-o admiri: cîtă forţă! Ce spectacol!

Dar să răspund la întrebare: mai pot oare să-mi justific colegii jurnalişti care s-au ocupat de viaţa mea? N-ar trebui acum să îmbrac costumul de camuflaj al ipocriziei şi să mă plîng de presa care se bagă unde nu-i fierbe oala (cam goală în ultima vreme, două legături de leuştean, un os şi ceva Maggi?). N-ar trebui să scriu scrisori lacrimogene în care să pledez pentru dreptul cetăţeanului de a nu fi lovit cu parul înainte să fie întrebat de ce are maşina neagră?

Nu. Orice s-ar întîmpla am să rămîn jurnalist şi-am să-mi apăr profesia. Pentru că, de fapt, abia atunci înţelegi mai bine care e rostul libertăţii de expresie: cînd te deranjează. Cînd te oftică, paralizează, îţi pune lumea în cîrcă şi, peste ea, o stivă de ziare colorate aprins, să se distingă în griul urban în care trăim. Na, mergi dacă mai poţi!

Drept pentru care veţi citi aici de ce-aş fi făcut şi eu exact acelaşi lucru în locul lor.

În primul rînd, pentru că ştirea e mama noastră, a tuturor. Ştirea nu e chestia aia care îi face fericiţi pe profesorii de geografie (că explică unde e Haiti şi de ce localnicii sînt săraci). Nici textul care te îndeamnă să nu arunci hîrtiile pe jos sau care te educă să-ţi trimiţi copiii la şcoală (dacă nu ştii, atunci chiar ne pierdem vremea!). Ştirea e obiectul cu care lucrează media şi e în general urît, murdar, rău, trist sau de-a dreptul dramatic. Ştirea este ceea ce oamenii îţi smulg din mînă, nu ceea ce încerci, cu bugete de marketing, să le bagi pe gît.

Tocmai de-aia am înţeles primul că sînt o ştire şi că nu se mai poate face nimic, indiferent de valoarea de adevăr a întîmplării. Pentru că, să vă dau o mică mînă de ajutor, presa nu lucrează cu fapte. Lucrează cu aparenţe, care au marele avantaj că sînt mult mai uşor de înţeles decît realitatea, cu mult mai complicată. De-aia îmi şi înţeleg colegii şi nu mă supăr pe ei. Pentru că ei lucrează pentru public, iar publicul vrea să consume poveşti. Dacă se poate, poveşti în care se întîmplă ceva rău, murdar, secret, coroziv. Ce să faci, să-i spui publicului că nu e bine? Să-l dai în judecată? Să-i interzici asemenea lecturi? Păi, atunci, hai să-i scoatem din circulaţie şi pe Scufiţa Roşie (cu o bunică mîncată de lup, detalii senzaţionale în cartea de poveşti), dar şi pe Shakespeare (minimum două victime per piesă, plus o poveste de scandal)!

Acum, presa e o industrie şi pricepi că nu poate să producă pe stoc. Trebuie să vîndă, iar să vinzi e peste tot o idee bună. Sigur, în spate rămîn unii şifonaţi că din viaţa lor s-au mai făcut bani de salarii şi-n ianuarie (lună grea, o simt şi eu!). Dar chiar dacă ăştia sînt eu şi cu ai mei, tot nu pot să mă supăr. Pentru că din cheful publicului şi bunăvoinţa lui trăiesc de 18 ani, chiar dacă nu scriu la tabloide (nu încă, aştept oferte!) şi încă nu mă ocup de urmăriri în trafic (mi-e lene, recunosc!).

Pentru libertatea presei plătim în fel şi chip. De cele mai multe ori, cînd luăm ziarul de la tarabă. Alteori plătim individual, prin efectele pe care le are asupra noastră. Însă de fiecare dată, şi chiar şi acum, eu zic că merită să plătim.

Libertatea nu e doar despre a spune poezii. Nu e despre ode. Libertatea e şi despre a înjura şi lovi.

Sigur, scapă cine poate. Dar ştim asta de la Darwin.