Libertatea de exprimare între tirani, manipulatori, naivi, mizantropi și echidistanți
Prokopi Gîngavul – personaj din Istoria insulei de Evgheni Vodolazkin (Humanitas, 2021) – a scris două cronici, una oficială, alta secretă, în care relatează faptele prințului Justin și ale soției sale, Glikeria. În prima cronică, encomiastică, Justin este „preanobil“ și „preacucernic”, iar cronicarului nu-i „ajunge priceperea pentru a descrie bunătatea și înțelepciunea” prințului; Glikeria este „soție devotată”, „recipient al neprihănirii”, „făclie a omeniei”. În cronica secretă, Justin devine „soț infidel, prost, șperțar și uzurpator”, iar Glikeria apare ca „tîrfă fără pereche”, care „își vindea trupul pe străzi și prin piețe, în case nobile și în cazărmi”.
În mod evident, Vodolazkin trimite la Procopius din Caesarea. După ce a scris în mod elogios despre Iustinian și Teodora, în două cronici oficiale, Războaiele (545-533) și Zidirile (553-558), istoricul bizantin a compus Istoria secretă (553-558), în care aceleași cuplu are parte de pamflete vitriolante, care pot figura la loc de cinste într-o antologie a genului. Iustinian „nu se sătura niciodată de jafuri și de omoruri, ci după ce despuia o mulțime de case de oameni bogați, căuta altele... Ucidea fără socoteală zeci de mii de oameni și pregătea apoi în mare grabă măcelărirea altora”. Înainte de a se căsători cu împăratul, Teodora ar fi fost prostituată. „Cei care o încercau vedeau numaidecît că împreunările se făceau împotriva firii.” Detaliile oferite de Procopius despre viața sexuală a Teodorei și despre cruzimea lui Iustinian (dintre care cele menționate în citatele de mai sus sînt cel mai puțin șocante) par să fie mai degrabă rodul imaginației unui autor frustrat și resentimentar decît al preocupării pentru adevăr care ar trebui să călăuzească un istoric onest. Nu e de mirare că Istoria secretă nu a putut fi făcută cunoscută nici în timpul domniei lui Iustinian, nici în timpul domniei lui Iustin, nepotul acestuia. Istoricii contemporani cu Procopius și cei de după el nu au menționat-o, chiar dacă o cunoșteau. Abia în secolul X Istoria secretă este evocată în Lexiconul Suidas, dar cu precizarea că ar fi o operă „pătimașă”. Tradusă din greacă în latină, cronica a fost publicată pentru prima dată în anul 1623, la Lyon, dar cu cenzurarea fragmentelor despre apetitul sexual insațiabil și cele mai „condimentate” tehnici erotice ale Teodorei. Apoi au urmat alte ediții critice, necenzurate, în greacă și în latină, precum și traduceri în mai multe limbi moderne, inclusiv una excelentă în română, datorată lui H. Mihăescu (Editura Academiei, 1972).
Romanul lui Vodolazkin și cartea lui Procopius din Caesarea dezvăluie, fiecare în felul său, modul în care se scrie istoria și se ascunde adevărul în regimurile politice care prohibesc libertatea de exprimare. Nici cronicile oficiale, nici cele secrete nu sînt credibile în totalitate. Și unele, și altele ascund cea mai mare parte a adevărului și oferă fie ficțiuni encomiastice, fie produse ale imaginației resentimentare. Adevărul nu poate conviețui decît cu libertatea de exprimare. Înfățișarea faptelor se apropie de adevăr numai din perspective multiple, însoțite de bună-credință, spirit critic, tenacitate și rigoare. Este firesc ca această libertate să fie definitorie pentru democrația constituțională. În absența libertății de exprimare nu poate exista deplin nici o altă libertate a persoanei, iar adevărul este sufocat. Treptat, însăși comunitatea în care este îngrădită sau interzisă libertatea de exprimare se sufocă. Adevărul este oxigenul unui regim politic sănătos.
Ceea ce nu înseamnă că libertatea de exprimare nu are propriile vulnerabilități. Ea poate fi folosită pentru manipulare de către agenți de influență care urmăresc erodarea încrederii în valorile fundamentale ale democrației constituționale. O libertate este utilizată pentru distrugerea celorlalte libertăți. Agenții de influență profită de credulitatea naivilor, amețiți cu argumente care desfigurează logica faptelor, de indiferența mizantropilor și de falsul spirit pacificator al echidistanților. Rețelele de socializare sînt inundate de mesaje în care sînt atacate, în special, Uniunea Europeană și NATO și, în general, civilizația euroatlantică. Mai mult, organizații civice, partide politice și platforme online din UE și SUA sînt raliate acestei ofensive, sub drapelul unei libertăți abstracte pentru distrugerea libertăților concrete. Este năucitor să auzi un senator american explicînd că Rusia a atacat Ucraina deoarece aceasta din urmă a făcut parte din Uniunea Sovietică. Cu acest argument, SUA ar trebui să redevină colonie britanică. Paradoxal este că indivizii din această categorie eteroclită nu emigrează din Uniunea Europeană sau din SUA, unde libertatea ar fi călcată în picioare, și nu-și caută fericirea în țări despre care pretind că ar oferi mai multă libertate. Dimpotrivă, milioane de emigranți se îndreaptă către lumea libertății reale, adică spre țările care alcătuiesc UE și NATO. Oare toți acești manipulatori, naivi, mizantropi și echidistanți nu ar trebui să primească o replică puternică, argumentată din partea celor care cred că aceste structuri instituționale, fără a fi la adăpost de critici și contestări, oferă totuși un spațiu politic, juridic și economic prielnic pentru libertate, siguranță și bunăstare? Valorile civilizației euroatlantice trebuie să fie apărate folosind tocmai libertatea de exprimare, care este mai eficace decît orice cenzură. Discursul împotriva acestor valori – bazat pe manipulare, naivitate, mizantropie și falsă echidistanță – poate fi decredibilizat printr-un discurs mai puternic pentru apărarea lor, întemeiat pe adevăr, bună-credință, discernămînt, spirit critic și aderență afectivă la aceste valori și la instituțiile libertății. Este o vreme în care tăcerea în fața ofensivei antidemocratice poate să fie o formă de complicitate.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.