<i>Show must go on</i>

23 februarie 2007   TÎLC SHOW

Mila e ca şi joggingul. Nu mai ai timp şi nici nu-ţi mai vine să mergi firesc pe cele două picioare pe care ţi le-a dat Dumnezeu pentru a-ţi vedea de treabă colo sau colo, aşa că "faci mişcare" la un moment precis şi în cantitate precisă, aşa şi atît cît să-ţi facă bine la sănătate. Aşa şi cu mila: nu mai ai timp şi nici nu-ţi mai vine să vezi şi să te preocupi de suferinţa din jurul tău, aşa că la un moment dat şi pentru un timp determinat faci o acţiune caritabilă, aşa şi atît cît să-ţi facă bine la moral. M-am gîndit de mai multe ori la această asemănare - ca şi la altele asemenea - în timp ce pedalam dimineţile la bicicleta mea medicinală, aşa şi atît cît îmi face bine la sănătate şi la moral. Apoi tot eu îmi spuneam că, de fapt, oricît ar fi de caraghios, acest dat aiurea din picioare este benefic sănătăţii mele, tot aşa după cum, oricît ar fi de histrionică, această milă este benefică existenţei lor, a celor spre care se îndreaptă operaţiunile noastre chirurgicale de caritate. Spectacolul public al acestei mile devine însă mai problematic. Mai ales atunci cînd suferinţa Lor devine mai mult un pretext pentru punerea în scenă a milostiveniei Noastre. Se pare însă că, într-o "societate a spectacolului", Noi trebuie să ne dăm sistematic în spectacol pentru ca Ei să nu fie uitaţi de către toţi. Este ceea ce s-a întîmplat, din păcate, la spectacolul UNICEF de zilele trecute. Binevoitoarea lipsă de tact a prezentatoarei nu a mai fost nici o surpriză, cu insistenţele sale ingenue: spuneţi-ne, cum e să fii schilod, bolnav, suferind, infirm pe viaţă? (Auzi, fată, tu ce crezi, cum ar putea să fie?) N-a fost o surpriză nici atunci cînd, după mai multe apeluri caritabile, "surprize-surprize" a întrebat Cu cine vorbim?, iar o voce din popor a răspuns Mă numesc Gigi Becali. Ne-am obişnuit cu omu’ lui Dumnezeu, care nu putea lipsi de la exercitarea milei creştine, taman faţă de copiii loviţi de soartă. Mai surprinzătoare a fost "provocarea", la fel de ingenuă, a prezentatoarei: Vă provoc să faceţi o donaţie mai mare decît celelalte donaţii de pînă acum! - a zis ea, jucăuş. Atît a aşteptat atletul lui Dumnezeu: Ba o să dau mai mult decît toate donaţiile la un loc! - a supralicitat el, vesel. Spectacolul UNICEF a fost transformat astfel într-un campionat naţional al milei creştine, spre uzul şi folosinţa pugilistului en titre al credinţei noastre strămoşeşti. De atît exces de milă mi s-a făcut silă... De cîte ori aud vorbindu-se despre sau mă confrunt cu discursurile şi practicile milei creştine, îmi revine în minte un mic studiu de seminar realizat cîndva de o studentă la sociologie. Observaţia ei era simplă, dar cu rădăcini şi implicaţii profunde: mergînd duminici la rînd pe la bisericile Bucureştiului, remarcase faptul că cerşitul nu se practică la fel la ortodocşi şi la catolici sau protestanţi. În cazul acestora din urmă, pomana se face mai degrabă în mod organizat, prin instituţii, iar atunci cînd are totuşi loc direct, faţă de un cerşetor, acesta este întrebat mai întîi de ce şi pentru ce are nevoie de bănuţul cerşit. Nu de alta, dar catolicul milostiv chiar vrea să-i facă un bine aproapelui său şi atunci este important să acţioneze în cunoştinţă de cauză. Noi, ortodocşii, sîntem mai "sufletişti", ne lăsăm impresionaţi de soarta cerşetorilor şi le dăm un bănuţ "de sufletul mamei" - sau al nostru personal. Sau nu le dăm nimic, dacă nu ne-au impresionat îndeajuns sau sîntem într-o pasă mai proastă. Diferenţa are o istorie veche, atît teologică cît şi socială. Rezultatul este că tradiţia occidentală a construit în timp mecanisme şi instituţii publice ale milei creştine, pe cînd la noi pomana a rămas mai degrabă o îndeletnicire privată şi de suflet. Ca atare, nu prea ştim cum să reacţionăm atunci cînd se prezintă drept "acţiune caritabilă" - deci publică prin definiţie - şi ne emoţionăm sau ne enervăm, după caz şi caracter. Eu, de pildă, eram deja enervat rău de spectacolul Andreea-Gigi cînd, către sfîrşitul "acţiunii caritabile", o bătrînă pensionară a anunţat că îşi va dona un sfert din pensia ei amărîtă, pentru tot restul vieţii sale. M-a emoţionat atît de tare încît aproape că mi-au dat lacrimile. M-am gîndit chiar să dau şi eu un telefon şi să spun că-i ofer bătrînicii nu ştiu cît la sută din salariul meu, pentru gestul ei frumos. Pînă să-mi treacă însă mie emoţiile, s-a terminat emisiunea, s-a făcut tîrziu şi m-am dus la culcare. Gîndul la toată această ipocrizie a Noastră nu mă lăsa însă să adorm. Pe de altă parte, trebuia să accept că, din punctul Lor de vedere, tot acest spectacol a făcut cu adevărat fericiţi cîţiva oameni care merită mai mult decît mila noastră. Oare ce contează cu adevărat?

Mai multe