Legătura dintre mămăligă şi dictatori
Faceţi următoarea experienţă. Puneţi pe o plită un ceaun mare cu apă şi sare. Cînd începe să fiarbă, adăugaţi mălai (în ploaie) amestecînd cu telul. Dar asta e reţeta mămăligii, veţi spune. Chiar aşa. Numai că, dacă focul e destul de tare, iar ceaunul destul de mare, după cîteva minute, cu siguranţă nu vă veţi mai putea nici măcar apropia de plită. Mălaiul se va îngroşa şi, fierbînd, va începe să facă bulbuci care vor exploda tot mai des, eliberînd aburi fierbinţi, mai aruncînd în aer şi ceva stropi de mălai încins. E dovada că mămăliga explodează (ba, e chiar printre puţinele alimente care explodează în timpul preparării).
Iluzia că mămăliga nu explodează nu are acoperire nici măcar în realitate. Ea a folosit însă foarte bine regimului comunist, în special în ultima sa parte. Un clişeu foarte bine încurajat probabil şi pus în valoare de regim. Pentru că, dacă ţi se spune că eşti un bleg şi că eşti înconjurat de alţi indivizi la fel de molîi ai căror părinţi şi bunici n-au fost, la rîndul lor, decît tot nişte mămăligari blegi, încrederea în forţele proprii şi în reuşita unei revolte colective scade. Dacă la vreo întîlnire între rude sau prieteni, aveai curajul să spui că după părerea ta, în cele din urmă Ceauşescu şi chiar întregul regim comunist vor cădea, ţi se răspundea invariabil cu formule de genul „vezi-ţi de treabă, eşti naiv, nu fi copil că mămăliga nu face explozie...“.
Dar, în 1989 (neaşteptat pentru unii, previzibil pentru alţii), mămăliga naţională a făcut explozie. Una mai zgomotoasă şi mai periculoasă decît în tot restul blocului comunist. Fiindcă, dincolo de comploturi interne şi conjuncturi externe, cert este că mulţimea a dat peste răscoale şi l-a înlăturat pe Ceauşescu. Trecînd în revistă sfîrşiturile unor dictatori mai mult sau mai puţin notorii decît Ceauşescu, de după Al Doilea Război Mondial, am avut o surpriză.
Hitler şi Mussolini, ştim foarte bine, au fost înlăturaţi de la putere (şi din viaţă) odată cu înaintarea trupelor aliate în ţările lor, cînd războiul pe care-l declanşaseră era ca şi pierdut. Stalin a rămas în funcţie pînă la moartea cauzată de un atac cerebral. La rîndul lui, Mao Zedong a condus China pînă cînd a murit de inimă.
Pol Pot a fost înlăturat de la putere de o intervenţie a armatei vietnameze în Cambodgia. Francisco Franco s-a menţinut la conducerea Spaniei pînă cînd a murit de boală. Antonio Salazar care a condus Portugalia în mod autoritar a murit înainte de revoluţia din 1974. Ugandezul Idi Amin Dada a fost înlăturat de la putere şi obligat să plece în exil de armata tanzaniană, în urma unui război. În exil a plecat şi zairezul Mobutu Sese Seko, înlăturat de la putere după un atac al ţărilor vecine. Conducătorul republicii Centrafricane care s-a autodeclarat împărat, Jean-Bédel Bokassa, prieten cu Nicolae Ceauşescu, a fost detronat printr-o operaţiune franceză de comando.
Un alt amic al lui Nicolae Ceauşescu, autoritarul Juan Peron, a fost ales în mai multe rînduri de argentinieni şi înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat militară. Un mandat ulterior s-a încheiat prin deces. Dictator în Nicaragua, Anastasio Somoza a pierdut puterea în urma unui război civil între trupele guvernamentale şi luptătorii Frontului de Eliberare Sandinist sprijiniţi de Cuba şi Uniunea Sovietică. S-a refugiat în Paraguay-ul condus de longevivul dictator Alfredo Stroessner care, în 1989, a fost, la rîndu-i, înlăturat printr-o lovitură de stat militară. Un alt dictator cunoscut din America de Sud, Augusto Pinochet, a pierdut puterea în Chile în mod treptat după plebiscitul din 1988, rămînînd comandant suprem al armatei pînă în 1998.
Mai aproape de noi, geografic vorbind, Leonid Brejnev, Iosip Broz Tito sau Enver Hogea au murit fără să dea socoteală cuiva. În sfîrşit, Saddam Hussein şi Muammar Gadaffi au fost înlăturaţi, unul – de armata americană, celălalt – cu ajutorul bombardamentelor NATO.
Poate că nu i-am amintit chiar pe toţi, dar se vede treaba că atunci cînd nu mor de moarte bună, dictatorii epocii noastre sînt daţi jos de regulă prin intrevenţie militară străină, lovitură de stat militară sau război civil. Revoltele populare, aşa cum s-a întîmplat la Ceauşescu, nu prea au sorţi de izbîndă. Vasăzică, am avea cu ce ne lăuda. O să-mi spuneţi că şi la noi ar fi fost nu ştiu ce agenturi străine etc. Bine-bine, dar astea mişună întotdeauna în jurul unor astfel de evenimente. O să-mi spuneţi că era o conjunctură internaţională şi că atunci au căzut toate regimurile comuniste din Europa de Est. Sigur că da, dar nimic nu garantează că România nu putea rămîne foarte bine o insulă comunistă. Represiunea din Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria nu se compara cu cea de la noi, după cum Todor Jivkov părea, pe lîngă Nicolae Ceauşescu, un biet funcţionar de mîna a doua. O să-mi veniţi cu teoria că n-a fost revoluţie ci „loviluţie“, că armata şi o parte din securitate l-au trădat pe dictator. V-aş răspunde că trădarea a fost catalizată de revolta populaţiei. Iar meschinăriile cu agenturile şi complotul sînt din aceeaşi categorie de gîndire mioritică pentru care o să vă rog din nou să faceţi experimentul cu mămăliga.
Pe scurt, cred că în loc de a ne considera nişte veşnici oropsiţi ai sorţii, ar fi poate mai reconfortant să ne mîndrim cu frumoasele explozii ale mămăligii noastre. Care, iată, face poc (sau boc) şi la temperaturi de iarnă cu mult mai joase decît cele ale dictaturilor autentice. Necazul nostru e mai degrabă apatia dintre explozii.