Legătura dintre fuga lui Hitler şi asasinarea lui J.F. Kennedy
Am urmărit un documentar de pe Viasat History, care se ocupa de legenda fugii lui Hitler în Argentina după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Un subiect care, de-a lungul timpului, a făcut să curgă multă cerneală. Evident, majoritatea istoricilor nu sînt de acord cu o asemenea poveste, iar teoria general acceptată e aceea că Hitler s-ar fi sinucis împreună cu Eva Braun în buncărul din Berlin. Istoricii scot în evidenţă faptul că, deşi nu s-a găsit cadavrul (în acel loc s-a produs un incendiu teribil), a fost totuşi descoperit acolo un fragment osos cu o bucată de dantură, care s-a dovedit a fi identică cu fişa dentară a lui Hitler. Pentru o minte ştiinţifică, e destul ca să nu mai scormonească şi alte piste fanteziste. După cum se ştie astăzi însă, teoriile conspiraţiei au înflorit în jurul acestui subiect în anii următori. Se pare că ele ar fi fost, de la un moment dat, încurajate chiar de propaganda subversivă sovietică, manipulatorii de la Kremlin înţelegînd că strecurarea pe piaţa zvonurilor a ideii că forţele occidentale ar fi închis ochii la fuga lui Hitler (sau chiar că l-ar fi ajutat să se ascundă) nu putea decît să fie de folos puterii sovietice. Suspiciunea că vesticii l-ar fi ajutat pe Hitler se încadra foarte bine în efortul de demonizare a Occidentului şi a capitalismului cel „putred“.
A repune însă astăzi pe tapet aceste teorii, într-un documentar care se pretinde serios, e o altă socoteală. Sub pretextul desecretizării unor documente ale serviciilor secrete americane care, în fond, nu făceau decît să semnaleze la vremea respectivă că unii oameni se îndoiau de moartea lui Hitler, se creează un scenariu numai bun de a fi vîndut, ca o supă reîncălzită, pentru noii naivi gata să creadă aşa ceva. Documentarul pune faţă în faţă, şi pe acelaşi plan, cercetători autentici cu indivizi interesaţi să-şi vîndă teoriile sau capabili să susţină orice. Prezentatorul îi introduce în scenă cînd pe unii, cînd pe ceilalţi, într-o aparentă obiectivitate. Li se dau aproximativ aceleaşi intervale de timp pentru a susţine un punct de vedere şi opusul său. Aici e adevărata problemă. Una e că există semeni de-ai noştri care cred în teorii conspiraţioniste şi vor să‑şi hrănească imaginaţia cu astfel de fantasmagorii (pînă la urmă, e treaba lor) şi alta e cînd compromiţi ştiinţa. Obiectivitatea jurnalistică, documentaristică sau ştiinţifică nu trebuie confundată cu lipsa de discernămînt. Sînt convins însă că autorii filmului au ştiut exact ce fac şi că au mizat intenţionat pe dorinţa de mister şi legendă a multor telespectatori, în scopul binecunoscut de a face audienţă. Dar dacă unii oameni cred că unu plus unu fac trei, nu e corect să-i pui faţă în faţă cu un matematician care, desigur, va avea o altă părere.
E de observat că fenomenul acesta devine tot mai grav în lumea de azi. A pune nişte certitudini ştiinţifice pe acelaşi plan cu părerile unor neaveniţi e un sport din ce în ce mai răspîndit. Aud, de exemplu, că în urma tragediei bebeluşilor infectaţi cu E-coli, pe Facebook s-a răspîndit tot mai mult tîmpenia potrivit căreia, pentru apariţia acestei bacterii, ar fi de vină vaccinurile. Democratizarea accesului la cuvînt stîrneşte, vorba lui Umberto Eco (fie-i pomenit numele în veci), „legiuni de imbecili“. Iar la capătul unui asemenea fenomen stupid nu poate decît să apară obscurantismul de tip Ev Mediu.
Pentru o oarecare doză de optimism ar trebui totuşi să dau şi exemplul unui alt documentar pe care l-am urmărit recent pe canalul National Geographic. Despre un alt subiect de manual pentru teoria conspiraţiei: asasinarea lui John F. Kennedy. Documentarul prezenta o reconstituire recentă a asasinatului şi felul în care filmările din acea vreme de la faţa locului au fost reanalizate cu o tehnologie modernă. Au fost din nou chestionaţi martori oculari, care între timp fuseseră uitaţi (probabil pentru că oamenii care relatează simplu ce au văzut sînt neinteresanţi pentru presa în goană după senzaţional). Ei bine, rezultatele obţinute prin noile metode par să elimine definitiv „teoria glonţului magic“ sau pe cea potrivit căreia şoferul limuzinei prezidenţiale s‑ar fi întors şi ar fi tras şi el de aproape cu un pistol în preşedinte. Concluziile repun desfăşurarea evenimentelor într-o logică normală, raţiunea şi plauzibilul revin la locul lor. Dar, în filmul cu pricina, sînt prezentate doar rezultate autentice, cu rigoarea, nuanţele şi îndoielile unui documentar adevărat, iar adepţii teoriilor amintite nu mai sînt întrebaţi nimic. Ei sînt doar amintiţi în treacăt drept „conspiraţioniştii“.