Lectura e un mod de viaţă
Răspuns la întrebarea pusă de dl Liviu Papadima în Dilema veche, nr. 551: „De ce (să) citim?“
Dacă aş fi pusă în situaţia de a-i explica unui tînăr de ce e bine să citească, i-aş spune că lectura îi pune mintea în mişcare. „Cum adică?“ – mă va întreba, probabil. Sună gol. Dar îi voi da cu siguranţă şi un exemplu concret, pe care l-am găsit în En lisant en écrivant (Citind scriind) de Julien Gracq. Şi anume, dacă citim într-un roman următoarea frază, de exemplu: „Trecea prin faţa unei case cu storurile la ferestre trase“, ne gîndim imediat că s-a întîmplat ceva în casa aceea sau se va întîmpla, că cineva locuieşte acolo sau a locuit, cineva care cu siguranţă va apărea mai tîrziu în roman etc. Această libertate de imaginaţie arată că tot ce este spus într-o carte declanşează atenţia, aşteptarea, amintirea... Deci gîndurile cititorului se pun în mişcare. Chestiunea care ne preocupă este direcţia acestei mişcări; unde ne duce ea?
Maurice Blanchot, în L’Espace littéraire (Spaţiul literar), făcea următoarea afirmaţie: „Lectura este mai pozitivă decît creaţia, mai creatoare, deşi nu produce nimic.“ Care este pînă la urmă natura acestui act de creaţie al lecturii, de vreme ce a priori nu produce nimic?
Literatura este o experienţă pentru că a citi – a scrie nu reprezintă doar un act care degajă semnificaţii, ci constituie o mişcare de descoperire. Ceea ce creează literatura este chiar această mişcare de descoperire. Cititul devine, deci, o operaţiune de fabricare a unei mişcări de căutare şi de iniţiere în ceva care nu este cunoscut încă. Prin această mişcare interioară, cititorul face posibilă construirea unei noi identităţi, aceea de cititor-scriitor.
Probabil ar trebui să vorbim mai degrabă despre dispariţia identităţii, căci, prin actul de lectură, singularitatea celui care gîndeşte nu mai este primordială. Cititorul nu se mai vede ca individ, ci ca un fel de purtător de cuvînt sau de înainte-vorbitor, nu al autorului, ci al ideilor pe care textul le vehiculează, un purtător de cuvînt care poartă ideile unui text prin lectura sa. Rolul acestui purtător de cuvînt este, de fapt, să-şi asume nu gînduri literare, ci o gîndire literară. Asta face ca mişcarea gîndurilor să fie o mişcare de construire a identităţii de scriitor, în măsura în care această experienţă a gîndirii cuvintelor îl ajută să intre într-o comunitate nedefinită, să intre în lume, pînă la urmă. Nu este vorba despre un individ care acumulează ştiinţă prin lectură, ci despre unul care acceptă că lectura îl schimbă. Literatura instituie deci, indirect, o mişcare care determină experienţa ce conduce la mutaţia cititorului.
Văzută astfel, ca experienţă a gîndirii, literatura dă doar impresia că nu produce nimic concret, căci cititorul construieşte, de fapt, o mişcare în care el devine actor al scriiturii mai degrabă decît scriitor. Asta înseamnă că literatura cere o lectură reflectată care să-i permită cititorului să intre în mişcarea interioară ce-l împinge spre scriitură. Aceasta este raţiunea de a fi a literaturii: să fabrice un spaţiu de creaţie pentru şi prin cititor. Nu serveşte la nimic citirea unei cărţi dacă cititorul rămîne prizonier în postura sa de cititor care parcurge pasiv rîndurile unui text, fără voinţa de a transforma acel text şi de a se lăsa el însuşi transformat. Asta spunea şi Clémence Ramnoux cînd analiza filozofia lui Heraclit: „Nu este suficient că ai auzit sau ai învăţat, nici că eşti capabil să repeţi, trebuie să fii schimbat. Nu este suficient să asişti la ceremonie, trebuie chiar să fii prezent.“ Altfel spus, cartea ca atare nu iniţiază pe nimeni, nu învaţă pe nimeni, nu comunică nimic. Singurul interes este că-l ajută pe cititor să se schimbe. Dar cum se explică, pînă la urmă, această schimbare prin lectură?
Transformarea este posibilă prin faptul că cititorul literar este cuprins de îndoială în propria sa lectură. Lucrurile nu sînt comune decît în spaţiul limbajului comun, obişnuit. Prin lectură însă, cititorul intră într-un alt spaţiu, cel al fabricării literaturii. Aşa se explică de ce Blanchot vedea lectura mai pozitivă şi mai creatoare decît creaţia însăşi. Libertatea de imaginaţie a cititorului arată că acesta are în mod natural un spirit anticipator şi creator în raport cu textul. Atenţia lui e întotdeauna la pîndă, focalizată dincolo de cuvintele pe care ochiul le vede. Cititorul traversează cuvintele care se deschid spre o ştiinţă în aşteptare. Astfel, conştiinţa cititorului este influenţată de text, nu direct, prin sensul pe care-l poartă, ci prin felul în care se lasă pătruns de el. Aceasta este mişcarea de descoperire indusă de experienţa lecturii.
Înainte de a citi, omul era fără experienţă; după, şi-a făcut experienţa. Dar între ele, omul s-a schimbat, cel puţin aşa se spune. Iar dacă această schimbare este posibilă, e pentru că experienţa cuvintelor se identifică cu experienţa fiinţei. În timpul lecturii, cititorul îşi trăieşte propria experienţă care-i aduce profit. Cititorul va şti să privească lucrurile cu inteligenţă, să se detaşeze de carte şi să vorbească apoi, şi el, nu după carte, ci ca o carte, să vorbească natural. Cartea trebuie să trezească în cititor o spontaneitate, şi nu o stare de fascinaţie şi de supunere. Pe scurt, trebuie să-l determine să gîndească singur. Iată de ce în literatură nu povestea, informaţia, mesajul ce par a fi purtate de cuvinte contează, ci însăşi experienţa lecturii. „Orice cititor care, citind un roman, e preocupat să ştie cum vor sfîrşi personajele, fără să se întrebe cum va sfîrşi el însuşi, nu merită să i se satisfacă curiozitatea“, spunea Miguel de Unamuno încercînd un răspuns la întrebarea Cum se face un roman?.
Literatura rămîne, pînă la urmă, singura activitate care-l împinge pe individ să vadă dincolo de el, să evolueze prin autodepăşire şi să se integreze astfel în lume. De aceea, pentru cititor, actul lecturii este departe de a fi o „plăcere“. „Plăcerea lecturii“ – o formulă; ce-nseamnă asta, pînă la urmă? Lectura e mai curînd un mod de viaţă sau o muncă, dar fără să devină o corvoadă. Lectura este o formare liberă, dar nu în sensul că-l pune pe cititor într-o formă pregătită dinainte, ci în sensul în care-i dă o formă unică, îl ajută să-şi construiască personalitatea, îl creează, îi dă consistenţă, îl face vizibil în lume. De aceea, lectura evocă partea divină a creaţiei. Mai mult decît creaţia literară, este în joc crearea şi formarea omului. Iată de ce toată această agitaţie care are loc în jurul cîtorva cuvinte, în jurul literaturii, nu este niciodată inutilă.
Anca Călin este asistent univ. la Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galaţi.