Lecţie americană

18 noiembrie 2008   TÎLC SHOW

Într-o vară, la uşa camerei mele de la un hotel de la mare a bătut cineva. Era o americancă - Maggy - soţia unui cunoscut, emigrat în Statele Unite în anii ‘80. Părea uşor speriată. Venise pentru prima oară în România împreună cu soţul ei şi hotărîseră să-şi petreacă un sejur la Marea Neagră. În urma unui incident însă, pe care îl considera grav, femeia a apelat la ajutorul meu, într-un moment în care soţul ei era plecat undeva prin Constanţa, la o întrunire importantă. Mi-a povestit cum, în timp ce se întorcea de la plajă, un individ dubios o abordase în curtea din faţa hotelului. Îi spusese în engleză că e detectiv particular şi că are obligaţia s-o atenţioneze că a intrat pe o proprietate care e obiectiv păzit (sau cam aşa ceva). Ea a încercat să-i explice că a închiriat o cameră în acel hotel şi că nu i se pare a fi încălcat vreo regulă. A cerut să vadă o legitimaţie, dar n-a reuşit, apoi, intrigată, a dat fuga la primul cunoscut (care eram eu), să-i ceară sprijinul. Am întrebat-o cum arăta individul. În urma descrierii, mintea mi s-a luminat brusc iar întîmplarea - ce părea desprinsă dintr-un roman poliţist american - s-a transformat imediat, pentru mine, într-un incident cît se poate de "autohton" şi caraghios. "Detectivul" nu era decît un puşti, cu un comportament uşor ciudat, şi pe care întîmplător îl ştiam de mai mulţi ani, nu doar de la mare, ci şi din Bucureşti, unde mi-era vecin de cartier. Cu un an înainte, pe plaja din faţa aceluiaşi hotel, ciupise de fund o turistă de la care se alesese cu o palmă. Mai demult, tot el provocase un mic scandal, încercînd să agaţe - într-un mod se pare cam brutal - o fată care făcea baie în mare, prea aproape, probabil, de "antenele" lui de mascul. Mîndru că descifrasem imediat "cazul", am încercat să-i explic americancei toate aceste lucruri. I-am spus că nu e vorba nici de un detectiv, nici de vreun securist ("ştii că între timp la noi a fost o revoluţie şi în mod oficial nu mai există securişti"), ci de un băiat cu probleme care, cel mult, ar putea fi acuzat de hărţuire sexuală sau de ceea ce se cheamă atentat la pudoare, deşi spre deosebire de alte dăţi - spre norocul lui -, în afară de vorbe, nu făcuse şi vreun gest nelalocul lui. I-am spus şi că nu merită să-şi facă griji din cauza acelui băietan ţicnit şi nefericit şi că eu, cunoscîndu-l, îl voi atenţiona cu prima ocazie. Ea însă o ţinea morţiş că trebuie să anunţăm poliţia şi, în orice caz, pe administratorul hotelului (pe care avea de gînd să-l întrebe dacă insul era angajatul lui). Mă ruga să devin traducătorul ei în acest caz, dat fiind că soţul său urma să vină abia spre seară. Mi se părea hilar, dar nu prea aveam încotro. Atitudinea ei fermă şi de serioasă îngrijorare mă obliga oarecum să mă conformez. Aşadar, am mers împreună la administrator, un om rotunjor, cu părul alb, căruia am vrut să încep a-i povesti întreaga tărăşenie. Maggy a insistat însă că nu trebuie decît să traduc exact ce spunea ea, fără să amestec şi ceea ce ştiam eu. M-am supus iar administratorul a ascultat cu ochii tot mai mari povestea cu "detectivul". Om uns cu toate alifiile, deşi îl ştia la fel de bine ca şi mine pe poznaşul împricinat, a înţeles din prima clipă, mai bine decît mine, că atunci cînd o turistă din America ţi se plînge de aşa ceva, nu e loc de vreo îngăduinţă sau de alte comentarii. A explicat că insul e un simplu client şi a negat de vreo trei ori la rînd, cu o mină gravă, posibila colaborare a hotelului cu acel individ şi ideea că omul ar fi avut pe vreo cale, oricare ar fi fost ea, ceva de-a face cu paza sau cu securitatea hotelului. A menţionat apoi că, nefiind vorba de prima abatere a respectivului client, îl va chema să stea de vorbă cu el şi îi va pune în vedere că trebuie să plece. Omul n-avea decît să se mute la alt hotel sau să se întoarcă la Bucureşti. Abia atunci Maggy s-a relaxat. Ne-am despărţit de administrator cu un schimb de amabilităţi şi impresii despre Marea Neagră şi bucătăria românească. Văzîndu-mă probabil încă uşor intrigat de toată povestea, Maggy m-a luat de-o parte să-mi explice mai bine atitudinea ei. Mi-a spus că a priceput foarte bine situaţia şi ceea ce am vrut eu să-i spun în privinţa acelui băiat şi a îngrijorării ei exagerate. Că, deşi i s-a făcut puţin milă de el pentru că urma să fie dat afară din hotel, consideră că, pînă la urmă, îşi merită pedeapsa şi că îi va fi învăţătură de minte. A continuat spunîndu-mi că ea, cetăţean american fiind, a fost educată să nu treacă cu vederea nici o asemenea întîmplare, să reclame orice i se pare a fi un abuz sau o încălcare a drepturilor ei şi să-şi susţină plîngerea cît de mult se poate, pînă la clarificarea situaţiei. Asta pentru că - spunea ea - niciodată nu poţi ştii dacă e vorba de o glumă, de un accident sau de ceva mult mai serios. Iar tot lăsînd de la tine şi tot bagatelizînd diverse asemenea situaţii, te poţi trezi pe nesimţite călcat în picioare, umilit şi fără ştiinţa sau putinţa de a mai reacţiona. Ascultînd-o am realizat că puternicul statut pe care cetăţeanul american îl are în propria ţară şi în întreaga lume se cere întreţinut continuu prin asemenea exemple şi atitudini individuale de "igienă socială".

Mai multe