Lecţia de istorie

Aparțin unei generații care n-a știut ce înseamnă istoria. N-a știut, pentru că nu i-a fost dat să o întîlnească, decît în rare și înșelătoare momente. Primul a fost acela în care, avînd 11 ani, îl însoțeam pe fratele meu la gară. Iar Gara de Nord arăta ca o planetă extraterestră: complet încremenită, cu grupuri-grupuri de oameni nemișcați, strînși în jurul cîte unui aparat de radio cu tranzistori. Uniunea Sovietică invadase Cehoslovacia și Ceaușescu își ținea, din balcon, discursul de desolidarizare.

Al doilea a fost abia peste 21 de ani. Eram ceva mai vîrstnic, mă străduiam nu doar să mă mir, ci și să fac ceva. Istoria, înțelegeam la 32 de ani, e acel ceva care te obligă să iei parte, să fii măcar de față. Între 16 și 21 decembrie 1989 mi am petrecut serile ascultînd Europa Liberă și zilele mergînd în sus și în jos pe Calea Victoriei, ca să număr trecătorii. Ipoteza mea era că tot mai mulți oameni or să afle ce se întîmpla la Timișoara și că vor face ce fac oamenii de regulă în situații din astea: ies din case, ies să se plimbe, nimeni nu te poate aresta pentru că te plimbi, nu-i așa? Ipoteza mea s-a dovedit greșită. Am început să înțeleg că istoria funcționează nu numai copleșitor, ci și imprevizibil. Mai era nevoie de înfitilarea lui Ceaușescu cu ideea de a organiza un miting pentru ca oamenii să iasă în stradă – la început obligați, după aceea plăcîndu-le să rămînă acolo.

Am avut parte, în ultimele zile ale lui 1989, de istorie din belșug: să împart flori milițienilor, să văd cartușele trasoare zburîndu-mi deasupra capului, să văd baricadele răsturnîndu-se, cu oamenii cățărați pe ele, străpunse de tanchete; să văd, în zilele de degringoladă care au urmat fugii lui Ceaușescu, oameni prăbușindu-se pe acoperișe, după o rafală trasă de cine știe cine de cine știe unde, să merg culcat pe burtă pe podeaua metroului care nu mai oprea în stațiile în care auzeam păcănituri de foc automat.

Istorie a fost, pentru mine, și erupția subită a salamului Mortadella în galantare, și mitingurile cu discursuri rostite de pe turela tancului, și nesfîrșitele nopți de transmisie în direct a ședințelor CPUN. Era atîta istorie de jur împrejur încît aproape nici nu mai aveam vreme să trăiesc.

Pe al treilea moment, trebuie să recunosc, l-am ratat. Am fost și eu revoltat de cotitura FSN-ului, cînd acesta și-a anunțat intenția de a fi, în primele alegeri libere de după o jumătate de veac, și jucător, și arbitru, însă n-am participat la mitingul-maraton al Pieței Universității, kilometrul 0, decît ocazional. Motivul e simplu și, oarecum, ridicol: știam prea multe despre Marian Munteanu și acoliții lui, mulți studenți la Litere, ca să mai fiu dispus să îngenunchez la comanda din balcon. Învățam un lucru nou: că istoria își vede de treabă și fără mine.

Pe următorul însă nu l-am mai ratat. I am văzut pe mineri la lucru în București și mi s-a părut ceva atît de monstruos încît depășea orice închipuire coșmarescă. Mai învățam și că istoria te poate strivi cu nonșalanță, pentru că ai barbă, plete sau ochelari și pentru că te-ai nimerit în momentul potrivit la locul nepotrivit.

Poți să spui orice despre perioada postdecembristă, nu însă și că ar fi fost lipsită de istorie: a doua mineriadă, a treia mineriadă – cu lupta de la Costești și pacea de la Cozia –, marțea neagră, referendumul absurd pentru demiterea lui Traian Băsescu – nu mi-a fost și nu-mi e simpatic –, #Colectiv, OUG 13, #Rezist și cîte altele.

Aparțin unei generații care a descoperit istoria prea tîrziu, biografic vorbind, și, oarecum cu un sentiment de culpă, n a mai putut scăpa de ea.

Mi-au venit toate astea în minte, stîrnite de funeraliile Regelui Mihai I al României, care m-au readus – nu numai pe mine – față în față cu istoria pipăibilă și copleșitoare. O istorie regăsită, o istorie pierdută, o istorie plînsă, o istorie năucă și dezaxată.

Pe de o parte, sentimentul că se întîmplă ceva ireversibil, că se încheie o epocă la care nu ne vom mai putea nicicum reîntoarce. Pe de altă parte, incredibilele dovezi de atașament pe care românii le-au arătat față de suveranul lor, un om de o demnitate, modestie și rectitudine exemplare, îți luminează sufletul. E un sfîrșit, spun unii. Poate fi un nou început, spun alții.

Stăm în fața unui viitor tot mai incert și mai sumbru. Încercăm să ne facem provizii de speranță, înțelegînd că vom avea nevoie de ea, că istoria ne așteaptă după colț. Și totuși, nu poți ocoli întrebarea: cine și cîți mai trebuie să moară pentru ca istoria să le dea dreptate?

Maiestate, odihnească-se în pace sufletul Vostru pribegit și întristat! 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.