Lecţia de istorie
Mi-a fost dat să citesc zilele acestea o excelentă teză de doctorat. Tema era de istorie a arhitecturii, aşa că nu prea eram la mine acasă şi detaliile mă lăsau mai degrabă rece. Dar dincolo de acestea se afla însă o adevărată lecţie de istorie recentă. M-am pomenit exclamînd de unul singur da, da, aşa e! da, bineînţeles! Motivul bucuriei mele nestăpînite îl constituia o operaţiune cît se poate de abstractă şi academică, în aparenţă, pe care am putea-o numi, pe scurt, periodizare istorică. Ce-i de jubilat la aşa ceva, vă puteţi întreba? Ei bine, este!
Urmărind avatarurile temei sale, materializată în planuri, construcţii şi politici urbane, autoarea (Adriana Diaconu) trecea cu un firesc fermecător peste epoci, perioade şi evenimente, demonstrînd cît se poate de convingător continuităţi acolo unde „ştim“ că trebuiau să fie fracturi şi diferenţe acolo unde este „evident“ că trebuiau să se afle similarităţi, dacă nu chiar identităţi: tipul acesta de proiect urban nu a fost inventat de comunişti, ci a existat mult înainte, tipul acesta de construcţii nu a fost importat de la sovietici, ci preluat de la Antonescu (după ce o vreme a fost diabolizat), schimbarea asta de macaz în urbanism nu a avut loc o dată cu moartea lui Stalin, ci independent de aceasta şi pentru cu totul alte motive etc. Pe scurt, doctoranda îmi confirma cu argumente înşirate cu migală şi precizie ceea ce îmi doresc din totdeauna să cred, şi anume că nici măcar războiul şi venirea comuniştilor sau Revoluţia din decembrie 1989 nu au rupt societatea românească în mod categoric într-un înainte şi un după, că nu avem trei Românii în mai puţin de un secol (interbelică, comunistă şi de piaţă), că Stalin sau Ceauşescu se înscriu, chiar şi ei, într-o durată lungă care îi depăşeşte, că visul modernist şi cel naţionalist (care uneori se confundă) traversează epoci şi regimuri ca un fel de Mărie cu altă pălărie; şi, mai presus de toate, că propria mea viaţă nu este ruptă nici ea în două vieţi ce-şi întorc reciproc spatele, una în timpul, cealaltă după comunism. Altfel spus, că societatea şi oamenii care o compun îşi petrec timpul în moduri mai subtile şi mai profunde decît lasă de înţeles căprăriile şi frontierele noastre temporare.
Desigur, nu e nimic profund inedit în toate acestea, e o înţelepciune împărtăşită de mulţi şi de mult. Dar exact asta e problema: se pare că ea nu a ajuns şi la noi, se pare că mult trîmbiţatul „boicot al istoriei“ care ne-ar caracteriza este, în primul rînd, o nu tocmai adecvată aşezare în istorie.
Pe de o parte, sîntem impacienţi, ne „deşteptăm“ toată ziua, bună-ziua din ceea ce considerăm, uşor buimaci, „somnul cel de moarte“, frîngem durata şi considerăm că istoria tocmai a început (eventual cu noi). Şi de fiecare dată o luăm de la capăt, ne schimbăm imnul, sărbătoarea naţională şi numele de străzi. Ieşim astfel din istorie pentru că nu avem răbdarea să o privim cum curge şi îi schimbăm permanent cursul.
Pe de altă parte, cînd descoperim recurenţe sau ne izbim de repetiţii, cînd sîntem cuprinşi de un febril sentiment de déjà vu, devenim contemplativi, considerăm brusc că aşa a fost dintotdeauna, că aşa e românul şi ăsta e sufletul lui, de la Traian şi/sau Decebal încoace. Ieşim astfel din nou din istorie, de data aceasta pe uşa solemnă a eternităţii.
Bucuria mea venea deci din firescul cu care părea să curgă istoria în aceste pagini, nici atemporală, nici epocală, ci doar complexă, dramatică, inteligibilă. Era un sentiment aproape estetic... Era însă şi o confirmare secretă a unor convingeri profunde. Or, aici se ascunde ceva uşor pervers, ceva ce nu îşi găseşte locul într-o gîndire aşezată: bucuria mea era triumfătoare, un fel de „le-am zis-o!“. Împărtăşind viziunea autoarei, mă răzbunam parcă, prin delegaţie, împotriva tuturor acelora care nu înţeleg aceste lucruri, dărîmam prin ea temporalizările acreditate care ne fac vraişte istoria. Pe scurt, eram „deştept“, domnule!
Nu aş fi spus toate aceste lucruri dacă, discutîndu-le cîteva zile mai tîrziu cu alţi „specialişti“, nu aş fi observat şi la ei exact aceeaşi reacţie. Într-un final, ne-am întrebat însă cu toţii de ce sîntem, de fapt, aşa de mîndri pentru că afirmăm – mai bine spus împărtăşim – un lucru atît de firesc, aproape de bun-simţ? Nu descoperisem apa caldă şi nici măcar apele adînci ale istoriei. Şi atunci? Ne-am dat seama relativ repede că, în faţa acestei reale neîndemînări istorice a gîndirii româneşti, faptul de a o denunţa şi a spune că regele e gol era considerat, implicit, ca suficient. Ceea ce ar fi trebuit să fie doar o bună premisă, era trăit de noi toţi ca o suficientă concluzie; ceea ce constituia un început corect de reflecţie, era trăit de noi ca reflecţia însăşi: important devenea doar faptul că „le-am zis-o!“... Şi am lăsat cu toţii ochii în pămînt.