Lăsați copiii să spună povești!

„Cine a rămas vreodată corigent să iasă în față și să ne povestească cum s-au petrecut lucrurile. Bravo, aplaudați-l pe colegul nostru Mircea (să spunem).“ Imaginați-vă, cam așa, un grup de sprijin, unde să se adune cei care cîndva, odată, au rămas corigenți. Apoi restrîngeți cadrul și duceți-l pînă spre grupul celor cărora li s-a întîmplat în gimnaziu asta. Iar apoi încercați să focalizați strict pe imaginea celor care ar fi puși în situația nu a corigenței, ci de-a dreptul a repetenției, în clasele primare. De aici, cadrele se precipită, se îngrămădesc și ajung la clasa I. „Cei care ați rămas repetenți în clasa I, ieșiți în față și povestiți-ne cum s-a întîmplat.“ Vă imaginați cum ar arăta acel om? Eu îl văd cu spatele adunat, șovăitor și cu privirea în pămînt, eventual trăgînd speriat cu coada ochiului în stînga și în dreapta. De ce? Pentru că e împovărat cu traume.

Sînt aproape sigur că acea lansare de idee a repetenției la clasele primare a fost o scăpare a doamnei ministru Andronescu, pe care o regretă. Că, de fapt, nu a reflectat cumva atent la ea. Nu-mi pot imagina altfel. Să vedem de ce. Și o voi lua și eu cumva intuitiv, pe calea simplă a logicii și a bunului-simț, fără să fiu un specialist în psihologia vîrstei elevilor de clase primare și fără să fiu foarte familiarizat nici cu programele lor școlare. Totuși.

În clasele primare și mai ales în clasa I, elevii trebuie să învețe primele lucruri despre lume și despre viață. Știți ce înseamnă, de fapt, asta? Păi, înseamnă să perceapă niște scheme narative. Să poată reprezenta narativ lumea. Cam la asta se reduce totul și în asta intră a înțelege o poveste, a spune o poveste, a citi, a scrie și a socoti. Bun. Cum se face asta? Simplu: prin observare, mai întîi. Prin observare repetată. Dar ce să observe și, mai ales, dacă observă doar, e destul? Nu! Sigur că nu. E nevoie ca cineva să îi ajute să înțeleagă cum anume se leagă într-un întreg ceea ce observă. Care sînt mecanismele, care sînt legăturile, cauzele și efectele etc. Păi, cine să facă asta? Învățătorul, desigur. Și cum să o facă? Simplu: spunînd povești, discutînd despre povești. Zilnic, în mod repetat. Zi de zi să citească povești, să discute despre ele. Cu întrebările alea bune, de comprehensiune mai întîi, de interpretare apoi. Cine? Ce? Unde? Cînd? De ce? Aici intră și a vorbi despre, apoi, pas cu pas, a scrie despre. Aici intră pînă și aritmetica. În această schemă narativă de reprezentare a lumii. De aici, apoi, se dezvoltă toate. Emoțiile, cunoștințele, competențele.

Bun, acum, să zicem că un copil la sfîrșitul clasei I nu știe vreo chestie de prin programa școlară. Și rămîne repetent. Vă repet. Ceea ce nu știe și e în programa aia școlară în mod cert intră în tiparul ăla narativ de care vă spuneam mai sus. Poate fi acolo inclus, exersat, „vizualizat“. Oameni buni, scrisul, cititul, număratul, povestea și mici operații aritmetice, acestea sînt obiectivele majore ale claselor primare. Să zicem că un copil, totuși, la sfîrșitul clasei I nu știe. Nu știe cît să treacă clasa, conform programei școlare. De ce nu știe? Există două variante, din punctul meu de vedere. Primul motiv ar putea fi că învățătoarea nu le-a spus destule povești. Legați-mă, pentru că sînt nebun de legat, probabil! Dar chiar cred că la asta se reduce totul, deși, firește, e și o metaforă. Căci poveștile acestea trebuie să se lege de niște conținuturi, probabil. Dar cînd unui copil îi citești zilnic o poveste, cînd îl sprijini să citească și el povestea, cînd zi de zi îl provoci să discute despre ea în termenii aceia simpli, de reprezentare narativă a lumii, nu ai cum să-l ratezi pentru obiectivele astea majore despre care aminteam. Sigur, mai există o posibilitate, pe care o amintesc doar ca paranteză: e un copil cu nevoi speciale. Dar, în acest caz, iar nu cred că putem vorbi despre repetenție.

Revin la cadrul general. Corigență, repetenție în clasa I. Ce înseamnă asta? Înseamnă pur și simplu o mutilare emoțională. Era să adaug injustă, dar am înțeles imediat că ar fi pleonastic. O mutilare care în mod cert lasă urme pe viață. Și pentru ce? Pentru o poveste: o poveste a lumii, care nu s-a spus destul, nu s-a citit destul, nu s-a discutat destul.

Sînt împotriva repetenției ca principiu. Dacă s-ar putea găsi (și cred că s ar putea) o formă de organizare a rutelor școlare, a filierelor, a profilurilor, în formule modulare, aș pleda pentru renunțarea la repetenție la toate nivelurile sau cel puțin în primele zece clase. Nu ar trebui să ne intereseze atît ce nu se achiziționează, ci ce se achiziționează. Nu minusurile, ci plusurile. Nu ce nu știe și nu poate face un elev, ci ce știe și poate face. Îmi imaginez că ar trebui să putem visa la o astfel de societate, în care educația să însemne nu o pedeapsă, ci o șansă de dezvoltare personală pentru fiecare.

Dar, pînă atunci, să formulez niște concluzii. În societatea noastră, repetenția este oricum percepută ca o pedeapsă. Repetentul e cel pus la colț de colegi, poate chiar de comunitate, arătat cu degetul, de el se rîde. Uneori, asta îl transformă într-o ființă mai agresivă, alteori îl transformă într-o ființă mai plăpîndă. Oricum, într-o ființă a cărei vulnerabilitate este accentuată. Repetenția nu este percepută, mentalitar, ca o formă de aprofundare, de sprijin, de nouă șansă. Repetentul e paria. El e cel care mai tîrziu poate va căuta, în grupurile de sprijin, origini vechi ale vulnerabilităților sale, ajungînd spre copilărie. Cum să-i faci unui copil așa ceva? Nu mai bine-i citești o poveste? 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.