Lăptuci de toamnă

De-a lungul copilăriei mele, Ceauşescu nu a deschis decît o singură dată anul şcolar la Iaşi. Individul a venit în urbe cînd eram printr-a şasea şi plănuisem - în interiorul unei junta compuse din prietenii mei cei mai buni, şi ei elevi gimnaziali - să-l lichidăm cu o armă miniaturală (pentru vrăbii), funcţională pe bază de alice şi aer comprimat. Demn de precizat, nu doream eliminarea secretarului general al partidului comunist din entuziasm democratic, ci din interese personale, mai curînd meschine. Mizam pe doliul naţional ce ar fi succedat tragicului eveniment şi, printr-o stranie deducţie făcută în discuţiile din gaşcă, credeam că faptul ar fi generat, automat, încă două-trei zile (poate chiar o săptămînă) de vacanţă. Din păcate, complotul a fost descoperit de tatăl unuia dintre conspiratori, care şi-a găsit puşca pentru piţigoi (deţinută cu acte în regulă) ascunsă (preventiv, pentru ziua marelui asalt) în dulapul cu maiouri chinezeşti ale vajnicei sale odrasle. Au urmat cîteva după-amieze de urecheli zdravene pe scara noastră, încununate de expedierea întregii găşti la instructajul (pionieresc) de întîmpinare a celui mai iubit fiu. Ca atare, la liceul unde învăţam eu, am întîlnit un propagandist UTC, cu mutră de fiară neîmblînzită, care se adăugase corpului profesoral şi dădea directive pe un ton feroce, absolut neconcesiv. Eram strînşi cu toţii în careu şi ascultam înfioraţi precizările tăioase ale zbirului politruc: "Mai presus de orice - striga individul - veţi avea pe voi uniformele de pionier. Apretate, curate, ireproşabile! Fetele, pănglicuţe albe ca zăpada. Băieţii, tunşi, cu pantalonii la dungă şi bască pe cap! Să nu aud scuze sau mofturi în dimineaţa de 15, că vă ia mama naibii. Aţi înţeles?". Am răspuns în cor, vreo cîteva sute de elevi, "Daaa!", tulburînd violent somnul de dimineaţă al ciorilor de la marginea Ţicăului ieşean. Înfiorătoarea dimineaţă de 15 septembrie a sosit mai repede decît aş fi crezut şi, buimac de somn, am scos din dulap umeraşul pe care maică-mea îmi lăsa, în zilele de şcoală, costumul - pregătit după toate rigorile licealo-comuniste. Stupoare! Camera a început să se învîrtă cu mine şi picioarele mi s-au răcit brusc. Pe umeraş atîrnau, impecabil călcate într-adevăr, hainele unei zile obişnuite de şcoală (prevăzute cu cămaşă albastră) şi nu costumul de pionier! Uitasem, traumatizat de urmările (severe, ce-i drept) ale descoperirii complotului pentru eliminarea lui Nea Ceaşcă, să-i spun maică-mii să-mi spele echipamentul pionieresc, aruncat, peste vară, într-un sertar obscur, acum mototolit şi practic imposibil de scos în lume. Am plecat, cu inima strînsă, în costum bleumarin şi cămaşă albastră, către liceu. În jur, vedeam numai pionieri apretaţi, fericiţi, cu flori şi steguleţe în mîini. Mă simţeam ca un slujitor întunecat al lui Belzebuth, strecurat viclean într-o ceată de serafimi. În curtea şcolii, de unde trebuia să pornim, se pare, spre Bulevardul Independenţei, contrastul dintre mine şi restul lumii deveni de-a dreptul insuportabil. Eram o pată de negreaţă pe un cîmp de zăpadă imaculată. Cîteva fete şi-au dus mîna la gură - îngrozite - cînd m-au văzut, retrăgîndu-se din calea mea doi paşi, de parcă aş fi fost ciumat. Un coleg de clasă m-a bătut, compătimitor, pe umăr şi mi-a şoptit (înainte de a se îndepărta, la rîndul său, precaut): "Băi Cuţit, ce-i cu tine? Ai mîncat lăptuci de toamnă?". Nu după multe minute de agitaţie, fiara UTC m-a reperat în mulţime. A venit la mine vînăt, cu ochii bulbucaţi şi ganglionii de sub urechi umflaţi ca două mingi de ping-pong. Părea în pragul apoplexiei. Mă aşteptam să mă strivească, să mă împuşte, să mă tragă pe roată, iar apoi să mă bage la zdup, aşa încît stăteam resemnat. Nu a reuşit decît să-mi mîrîie în ureche, greu perceptibil: "Marş din faţa mea, nenorocitule!". Am luat cuvintele literal şi am şters-o, în pas alergător, către casă. Drumurile fiind blocate, am galopat pe străduţe ocolite, prin boscheţi şi, aidoma lui Nică, prin curţile oamenilor. M-a fugărit un cîine, iar un miliţian m-a privit insistent, de la distanţă, spunînd precipitat ceva în aparatul de emisie-recepţie. Am ajuns transpirat acasă, cu uniforma de elev făcută praf. Am găsit un bilet consolator, lăsat de maică-mea, încă de dimineaţă, pe masa din bucătărie: "Cînd veniţi, aveţi pîrjoale în cuptor! Să mîncaţi tot! Mama". De afară se auzeau, în acorduri orientale, veritabile imnuri teurgice: "Partiiidul! Ceauşeescuuu! Roomâniiiaaa!". Mi-am înfipt colţii, cu disperare, într-o chiftea şi m-am gîndit ce bine ar fi mers alături nişte lăptuci de toamnă.