Laptop-ul precum Grecia

Punctele vulnerabile ale oamenilor şi-au tot schimbat, prin veacuri, locul. În cazul lui Ahile, era vorba de călcîi. Pentru noi, este laptop-ul. Şi nici măcar tot laptop-ul, ci măruntul chip de memorie din măruntaiele sale. Punctul nostru slab nu mai este, iată, în trupul nostru, ci într-un accesoriu. Dintotdeauna oamenii şi-au cărat odoarele cele scumpe într-o pungă a cărei pierdere ar fi fost devastatoare. Dar nicicînd n-am avut vreo punguţă mai cuprinzătoare, mai totală, mai dezvăluitoare ca laptop-ul nostru, precum nicicînd n-a avut vreo pungă, miez mai degrabă detaşabil. În el se află memoria noastră, legăturile noastre cu lumea, istoria relaţiilor noastre şi înregistrările oficiale ale vieţii noastre. Chiar şi simţămintele noastre, în măsura în care pot fi ele articulate, sînt grămădite în chip-ul care sălăşluieşte în laptop. Singurul lucru care nu se află în chip este carnea, dar chiar şi asta ar putea fi numai o aparenţă. Acum, furtul chip-ului este o lovitură aproape la fel de mortală ca şi o pălitură de halebardă. Strămoşul laptop-ului a fost carneţelul, dar pierderea lui, deşi devastatoare, nu era totuşi mortală. Am pierdut două carnete de notiţe în viaţa mea, şi-am bolit după primul - un an, iar după al doilea - şase luni. După ce l-am pierdut pe primul, la 16 ani, am crezut că nu voi mai scrie în veci. După al doilea, m-am gîndit că s-ar putea să mai scriu, însă doar călugăr fiind, legat de pupitrul meu din scriptorium. Am uitat de carneţele cînd m-am vărsat în laptop. Singura diferenţă dintre mine şi Ahile este că el avea propria vulnerabilitate, în schimb a mea este generală. Ce vreau să spun: dacă cineva îmi atacă chip-ul, pot să îl atac şi eu pe al lui. Nimeni nu este imun la acest călcîi al lui Ahile. Cel mai rău coşmar al agenţiilor noastre secrete şi al laboratoarelor secrete este furtul laptop-urilor. Cînd computerele erau mari, erau mai greu de furat. Azi, chiar şi un gîndac, bine instruit, poate tîrî un chip supersecret afară dintr-un laptop lăsat la întîmplare. De fapt, gîndacul ar putea fi el însuşi un chip, un nanobot tîlhar. Ca să ne ţinem chip-urile în siguranţă, nu vom avea altă soluţie decît să ni le implantăm, în cele din urmă, în propriile trupuri. Pînă acum, locul favorit pentru atari implanturi este ceafa sau încheietura pumnului, dar pentru raţiuni ce ţin de frumuseţea mitică, eu aş sugera călcîiul. Cu chip-ul acolo, întregul nostru trup se va transforma în laptop, revenind la condiţia de zeu, a lui Ahile. Această întoarcere la vulnerabilitatea dintîi nu va aboli istoria, aşa cum ar fi unii tentaţi să creadă, dar ar putea demonstra că timpul însuşi nu s-a scurs. Călcîiul lui Ahile s-ar fi putut să adăpostească un chip, de la bun început, şi acel erou, ca toţi eroii, să fi fost un laptop. traducere de Ioana AVĂDANI