Lacul lebădoilor

Pot număra pe degete de cîte ori am mers la spectacole de balet. Şi parcă mai mereu a fost vorba de Lacul Lebedelor. O dată, la New York, la Metropolitan Opera (graţie profesoarei Eliza Ghil), prin 1993, cînd prim-balerină la American Ballet Theater tocmai devenise Nina Ananiaşvili. După o zgomotoasă tropăială a lebedelor de rînd – americance – a apărut Nina, ca un abur, smulgînd spectatorilor exclamaţii înăbuşite de uluire. Şi mie mi s-a părut absolut ireală, dar alte amănunte nu-mi mai aduc aminte. Doar că, după spectacol, am mers vizavi, la Fiorello’s Cafe, un local în care chelnerii, tineri balerini cu un extra job, alunecau cu graţie printre mese, cu multe farfurii suprapuse pe mîini. Atunci am mîncat pentru prima dată medalion de somon.

A doua oară a fost de curînd, la Sala Palatului, cu baletul din Odessa. Acelaşi Lac al Lebedelor, cu o scenografie pe cît de strălucitoare pe atît de  strălucită. Dar cum nu mă pricep absolut deloc la balet, nu am de gînd să fac o cronică a spectacolului. Vreau să spun, însă, că de Lacul Lebedelor mă leagă o poveste mult mai veche, din vremea studenţiei. Mi-e şi puţin jenă s-o povestesc, dat fiind că atunci... eu însumi am fost lebădă. Alături de cîţiva colegi, purtam fustiţă de tul şi balerini. Repetasem la infinit cei cîţiva paşi pe care a trebuit să-i executăm pe scenă, în a faţa unor săli pline de oameni care rîdeau. Prima oară a fost la Cluj – la o casă de cultură a studenţilor, a doua oară la Bucureşti – în sala „Grigore Preoteasa“, actuala discotecă Silver Church. 

Unduioasa muzică a lui Ceaikovski era cîntată la bloc flute de Viorel Gaiţă, devenit ulterior realizator de emisiuni umoristice de televiziune. Atunci era mascat, pe faţă purta nişte dresuri ai căror craci înnodaţi îi atîrnau în jurul capului. Toată drăcia asta făcea parte dintr-un fel de acţiune „cultural-artistică“ intitulată „triunghiular“, pentru că era o competiţie între cele trei facultăţi de aceeaşi specialitate din ţară – de la Bucureşti, Iaşi şi Cluj. Iar în programul facultăţii din Bucureşti exista şi acel număr de balet în care cîţiva studenţi total lipsiţi de complexe ne asumam misiunea de a ne desfăşura în toată dizgraţia masculină de care eram în stare. Evident, pentru ca spectacolul să meargă uns, fără trac şi inhibiţii de vreun fel, în schema de organizare exista  şi o însărcinare specială pentru un coleg, aceea de a furniza vodcă „artiştilor“. Şi după cum mi-a reamintit recent, nu i-a fost deloc uşor să pătrundă în culise, purtînd pe umăr o ditai geanta zdrăngănind de sticle. 

Noi, cei cîţiva lebădoi de ocazie cu picioare păroase, aveam de fapt menirea să creăm doar atmosfera de fundal a lacului în care, pe neaşteptate, apărea fabuloasa lebădă neagră. Era Mârzac. Un student mai în vîrstă, scund şi rotunjor, cu chelie şi de mai multe ori repetent. Era  o figură. Un tip în stare să sară metri buni înainte, cu mîinile ridicate ca nişte aripi şi să aterizeze direct pe burta cea  proeminentă, fără să-şi facă griji că s-ar putea lovi (am aflat că era destul de exersat, după cele cîteva „zboruri“ de la ferestrele şi balcoanele unor blocuri de prin Bucureşti, atunci cînd, în toiul unor chefuri monstruoase, se îmbăta şi simţea nevoia să-şi dovedească dragostea pentru cîte o lebădă, prin sărituri de la etaj). După crunta săritură pe scenă, total neaşteptată pentru public şi care făcea să se ridice un nor de praf, Mârzac simula agonia lebedei negre, cu incredibile zvîcnituri din tot corpul. Spectatorii băteau din picioare hohotind iar noi începeam să ne credem artişti adevăraţi. Cred că am primit şi flori. Nu mai spun cine era profesorul care, în virtutea responsabilităţii sale cu activităţile cultural-artistice din facultatea noastră, păstorea acest spectacol. Nu m-aţi crede. 

E o poveste pentru cei care se întreabă ce fel de distracţii erau în comunism.