„La vreme de beţie…“

Rapoartele judecătoreşti cuprinse în volumul publicat recent de Silviu Văcaru şi Cătălina Chelcu, Departamentul criminalicesc în Moldova (1799-1828), din care am cules săptămîna trecută o serie de cuvinte şi expresii interesante, oferă şi o bogată reprezentare a cîmpului semantico-lexical al beţiei. Dincolo de detaliile de epocă şi de particularităţile de limbaj, numeroase relatări sînt uimitor de apropiate de ceea ce prezintă astăzi Știrile de la ora 5: bătăi şi omoruri între indivizi în stare de ebrietate, care nu îşi amintesc apoi mare lucru despre motivele încăierărilor. În lectura exemplelor de mai jos trebuie doar să ţinem cont de faptul că textele transpun în scris pronunţarea regională, mai ales a vocalelor, cu e final închis la i – beţii (= beţie) – şi cu diftongul ea redus la a, după anumite consoane sau în poziţie finală: bat (= beat), dorme (= dormea), băte (= bătea) etc.

Rapoartele menţionează eventualele legături cu o „băutură beţivă“ (p. 30), adică alcoolică, şi precizează starea personajelor: beat („au arătat că ar fi fost bat, bînd la o velniţă“, p. 7), ameţit cu (sau de) beţie („fiind ameţit cu beţie“, p. 7; „ameţiţi fiind de multa beţîi, s-au luat la sfadă mergînd pe drum spre casă“, p. 27); trecut cu beţie („fiind trecut cu beţie, nu ştie ce au făcut“, p. 7), înfierbîntat din beţie („s-au tîmplat pricina morţii aceştie la crîşmă, din sfadă, şi înfierbîntaţi fiind amîndoi din beţie“, p. 12) etc.

Scenariul tipic e uşor de recunoscut: „la drum, îmbătîndu-să la o crîşmă şi sfădindu-se între dînşii, au lovit acesta pe unul din tovarăşii lui (…) c-un lemn în cap, din care lovitură i s-au tîmplat moarte“ (p. 31); „din beţii, luîndu-se la sfadă (…) au dat cu cuţitul“ (p. 33); „lovindu-l fără simţire, bat fiind, cu ciomagul odată în cap, pe loc au murit“ (p. 42); de obicei, ucigaşul îşi mărturiseşte crima, cu destulă perplexitate: „au arătat adivărul că el l-au omorît, bat fiind, iar n-au gîndit să-l omoare“ (p. 31). În spaţiul conjugal, bărbatul beat îşi poate ucide nevasta – „într-ace zi, fiind la chef, şi-au omorît fimeia“ (p. 32) –, dar poate şi cădea victimă: soţia „şi-au omorît bărbatul cu toporul în vreme cînd au fost bat şi dorme“ (p. 17), pentru că „era beţiv şi de-a pururea o băte“ (p. 17).

Unele scene sînt foarte vii; un călător, după o bătaie din beţie, cu lovituri în cap date cu ţăpoiul şi cu mănuşa (o piesă de lemn de la sanie), revine în cîrciumă şi continuă să bea, ca şi cînd nimica nu s-ar fi întîmplat – „Şi întrînd în crîşmă, Saga Pliscu au mai adaos băutură pisti băutură şi ş-au aprins ciubucul şi n-au pomenit nimică de lovitură că-l doare“ (p. 27) –, pînă cînd, după puţin timp, moare. Ceea ce îi pune în încurcătură pe judecători, care nu pot fi siguri de cauza decesului: „Cari moarte nu să poate şti adevăr din lovitură s-au întîmplat, au din multa be(ţie) ce au mai adaos“ (p. 27). O altă scenă, prezentată în stilul plin de autenticitate al unei depoziţii, evocă un echivalent al controverselor de astăzi din trafic: „Şi pe drum mergînd, beţi fiind amîndoi, ar fi început mortul a-i zici şi a-l sili şi a l sudui ca să mîie caii mai tare. Şi el încă dîndu-i răspunsu cu împrotivire şi că nu va mîna caii după cerere lui, mortul îndată ar fi luat în mînă o teslă ce ave ei în căruţi şi, vrînd să-l lovească pe dînsul în cap, nu l-ar fi nimerit. Apoi, cînd au vrut mortul a mai da şi de al doile, el i-au luat tesla din mînă şi, ameţit fiind şi el de beţiie, în mînie cum l-au lovit şi el odată în cap, au căzut gios mai mort. Şi după cum îl lovise, socotind că tot trebui să moară, i-au mai dat cu tesla păr(ă) l-au omorît de tot“ (pp. 90-91).

Oricum, sentinţele sînt mai severe pentru criminalii care îşi plănuiesc cu grijă acţiunea, judecătorii acceptînd circumstanţa atenuantă a beţiei: „această faptă s-au tîmplat din beţii“ (p. 7); „această ucidere s-au tîmplat din greşală şi din beţii“ (p. 42); „întîmplare au cursu din beţiie“ (p. 189); „fiind ameţit cu beţie, să socoteşti că au nebunit, după cum să şi asămenează cel bat cu un om ieşit din minte“ (p. 7). Pentru a justifica o pedeapsă mai blîndă, judecătorii, cu resemnată îngăduinţă, evocă răspîndirea fenomenului: „asămine primejdii s au mai tîmplat la vreme de beţii, mai ales ţăranii după cum sînt obicinuiţi cînd să îmbată de fac gîlcevi purure şi bătălii şi de multe ori să întîmplă de cad şi în primejdii de moarte“ (p. 27). 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).