La vot, ca în pelerinaj – dialog cu Mirel BĂNICĂ

27 noiembrie 2014   TÎLC SHOW

Nevoia de miracol.

Fals jurnal de căpşunar.

E adecvată toată această discuţie despre diaspora? Termenul a reapărut şi se foloseşte masiv, părea uitat... 

Preocupările mele profesionale şi academice m-au purtat ani la rînd prin mai multe „diaspore“ – cea elveţiană, cea canadiană şi cea franceză. Am revenit în ţară în 2007-2008. Îmi place să cred – şi nu mă interpretaţi greşit – că ştiu despre ce vorbesc, căci am făcut parte din diaspora. La bază, cuvîntul provine din limba greacă, a desemnat acea mînă de greci care au întemeiat coloniile din jurul Mediteranei. Apoi, prin extensie, s-a folosit pentru a caracteriza acele mari popoare care au primit ciocanul de fier necruţător al istoriei şi a trebuit să emigreze – mă gîndesc la diaspora evreiască. Mai nou, utilizăm aproape în exces cuvîntul „diasporă“ pentru a-i caracteriza pe acei concetăţeni ai noştri care au ales să plece pentru a-şi construi o viaţă mai bună, şi înainte, şi după 1989. Chiar îmi puneam întrebarea de ce nu folosim cuvîntul – mai la îndemînă şi mai bine ancorat în limba română – emigraţie. Cred că e o anumită încărcătură peiorativă în el, nu ne mai place să fim consideraţi emigranţi. Înainte de 1989, se folosea şi cuvîntul teribil „fugit“, cei care plecau erau consideraţi „fugiţi din ţară“. 

Astăzi, însă, cetăţenii europeni au dreptul să se stabilească şi să muncească oriunde pe teritoriul UE. Numai că acest lucru s-a întîmplat în proporţii de masă cu românii, se estimează că sînt 2-3 milioane... 

Nu avem statistici clare, aproape nici un stat nu are. Migraţia se măsoară „pe stoc“, nu „pe flux“. Fiecare popor are locurile lui comune cînd vine vorba despre cei care migrează; ascultam la RFI, recent, cum francezii îşi pun problema cît de suferindă va fi fiind Franţa pentru că tinerele elite franceze pleacă masiv în Australia – un stat care atrage –, ori în SUA, pentru excelenţa academică pe care Europa nu o mai oferă, din păcate. E greu de estimat migraţia în acest moment, dar poate că ar trebui să fim mai puţin preocupaţi de numărul real, căci nu-l vom şti niciodată. Iar realitatea virtuală ne-a schimbat complet: îi salut pe fraţii mei, căpşunarii, care în acest moment sînt cu noi, prin Internet. Lucrul acesta nu se întîmpla cînd am pus eu piciorul prima dată în Occident, în toamna lui 1997. Pe atunci încă mai scriam scrisori de mînă: „Dragă mamă, am ajuns cu bine, autocarul a făcut 38 de ore...“ Aceste lucruri s-au schimbat complet: românii din diaspora sînt acum cu noi şi, în acelaşi timp, sînt în afara noastră. 

Fals jurnal de căpşunar,

E un termen dulce-amar, foarte afectuos. La început a fost mai degrabă peiorativ, într-o nuanţă „iliesciană“, de anii ’90: căpşunarii erau cei care-şi „trădau“ ţara pentru o viaţă mai bună. Cu timpul, a evoluat şi cred că a ajuns chiar o etichetă de mîndrie: aceşti „căpşunari“ îşi cîştigă viaţa foarte demn, muncesc mult pentru banii pe care îi cîştigă, redescoperă munca şi valoarea muncii acolo, în Occident, redescoperă ceea ce înseamnă să fii condus de un management eficient – fie că aduni căpşuni, fie că lucrezi într-o firmă de IT. Acest termen reprezintă şi o stare de dragoste şi de dor pe care o simţim fiecare dintre noi atunci cînd ştim că avem membri de familie „pierduţi“ undeva în Uniunea Europeană. Căpşunarii au reapărut acum. Eu nu atribui rezultatele votului doar lor, dar a fost o răzbunare tăcută a căpşunarilor pe Facebook. Căpşunarul a învins. 

Cum a funcţionat? 

Am fost preocupat pentru o vreme de fenomenul pelerinajelor în România (căci specializarea mea principală, în acest moment, este antropolgia religiilor). Timp de patru-cinci ani, a trebuit să stau la diferite rînduri, ore şi ore întregi – la moaşte, la relicve, în Bucureşti, în Iaşi şi în alte locuri unde au loc pelerinaje. Acolo mi-am dat seama ce-i face pe acei oameni (veniţi din diferite părţi ale ţării, de diferite condiţii sociale) să stea atît de cuminţi în aşteptarea atingerii raclei unde se găsesc moaştele. Rîndul îi ordonează, îi disciplinează şi îi leagă pe oameni (evident, nu eu spun asta, marea antropologie a descoperit-o). La un moment dat, persoanele care se aşază în rînd nu-şi mai aparţin sieşi, ci aparţin acelui metaorganism care se numeşte coada de aşteptare. Acum, a fost un vot-pelerinaj: racla cu moaşte a fost înlocuită cu urna de votare. Am avut şi jandarmi la vot (ca şi în România la pelerinaje), şi telefoane mobile (căci şi la pelerinaje se filmează foarte mult), am avut chiar şi îmbulzeală, şi gaze lacrimogene. N-am avut sarmale – căci jandarmii francezi nu dau sarmale. Ceea ce analiştii de toate culorile şi de toate soiurile n-au înţeles este că acest rînd a agregat votantul-migrant (sau „căpşunar“, dacă doriţi). Cînd acel rînd n-a mai funcţionat aşa cum trebuie, a reacţionat ca o fiinţă vie. Şi s-a mai întîmplat un lucru. Noi, căpşunarii, sîntem oameni care cîştigăm foarte greu banii, uneori cu multe suferinţe fizice şi morale. Nu le poţi spune unor oameni care îşi cîştigă atît de greu existenţa „luaţi şi voi trenul şi mergeţi să votaţi la Nancy sau Strasbourg“. Atunci cînd muncesc de le sar capacele pentru 50 de euro, nu pot risipi aceşti bani atît de uşor.  

La vot au fost oameni de toate condiţiile sociale. Mai contează, în diaspora, diferenţele sociale? 

Acest pelerinaj electoral s-a transformat într-un ritual, în turul II. În primul tur, a fost o preritualizare, aşa că pe 16 noiembrie, oamenii au venit mai din timp, s-au aşezat la coadă, pe lîngă ei s-au pus garduri – ca şi la pelerinaj. În orice ritual de acest gen, în spaţiul acela se creează un spaţiu liminal: noi şi ceilalţi; aceasta e „zona noastră liberă“. Atunci cînd s-a încercat intruziunea în acea zonă liberă – care i-a ţinut legaţi, spre mirarea locuitorilor din oraşele respective –, s-a pierdut diferenţa de clasă, de salariu, de condiţie socială, care altminteri e foarte pregnantă în comunităţile din Occident (nu numai cele româneşti). Sînt oameni – am simţit asta pe propria piele – care au preferat să rămînă în Occident, în ciuda crizei de acum cîţiva ani, cînd le-a fost foarte greu. I-am întrebat pe unii de ce nu se întorc în ţară. Mi-au răspuns că au învăţat să fie respectaţi ca oameni şi cetăţeni: cînd intră într-un comisariat de poliţie, într-o primărie, în altă instituţie publică, sînt trataţi ca cetăţeni. Au învăţat să fie demni. La aceste alegeri, au fost demni. Şi noi, în ţară, am avut nevoie de demnitatea lor pentru a ne redescoperi demnitatea noastră de cetăţeni. Ei au învăţat să fie mai respectaţi decît sîntem noi. 

Cum era pe vremea cînd aţi fost „căpşunar“? 

„Căpşunăritul“ pe vremea aceea era cu totul altfel decît acum – vorbim de anii 1997-1999. Eram înscris la master la Universitatea din Geneva, unde apoi am făcut şi doctoratul. Am şi lucrat foarte mult atunci, pentru a mă putea întreţine. Geneva e un loc special. Să nu uităm că acolo a locuit multă vreme familia regală a României, care a avut un cerc de fideli, oameni foarte respectabili. Românii care erau deja acolo acceptau foarte greu că, încet-încet, vin şi altfel de români: studenţi, muncitori şi dansatoare în cluburi de noapte. La început, nu-şi vorbeau prea mult unii, altora. Aşa s-a întîmplat şi în alte locuri. Apoi, au început să se unească în jurul bisericilor româneşti din diaspora. Am mai spus acest lucru, nu cred că greşesc: Biserica Ortodoxă Română s-a mişcat mai repede decît statul român, pentru că a simţit nevoia de integrare a românilor. A construit parohii la o scară extrem de largă în Europa Occidentală. Bisericile au fost primele spaţii de integrare. Dar marea schimbare care a avut loc în ultimii ani a fost digitalizarea diasporei, datorită banalizării mijloacelor de comunicare şi accesibilităţii tehnologiei. Faptul că acum poţi comunica rapid şi ieftin cu cei de acasă a produs o egalizare. Şi – dacă nu e o formulă prea tare – şi un fel de şantaj sentimental. Să nu uităm cum au votat unele regiuni ale ţării care sînt bine reprezentate şi în diaspora. Comunicarea a produs o „egalizare“ a românilor. 

S-a produs şi o „unire“ ad-hoc?

Diferenţele oricum există. Dar ceea ce structurează identitatea unei migraţii este memoria locului din care au plecat. Iar românii – naţie nostalgică prin definiţie, chinuită de şurubul dorului de casă – rămîn cu o imagine ideală a României. Probabil că au avut senzaţia că în această imagine ideală intervine factorul politic, care ar merita o lecţie. Şi au dat-o. Eu nu leg rezultatul alegerilor doar de diaspora, dar ea a fost un factor hotărîtor. Dacă nu vrem să-i mai chinuim pe căpşunari, ar trebui să apară legea votului prin corespondenţă. Ar fi un semn de respect faţă de propriii cetăţeni. 

Au apărut şi probleme, de-a lungul timpului, cu „românii din străinătate“ – în Italia, în Franţa şi, cel mai recent, în Marea Britanie, unde la 1 ianuarie românii şi bulgarii erau aşteptaţi în valuri (de aici, creşterea popularităţii UKIP), dar nu s-a întîmplat aşa. Ei sînt numiţi adesea, în presă, „imigranţi“. Or, e vorba despre cetăţeni... 

Cînd spui „migranţi“, poate te aştepţi să-i şi vezi întorşi acasă, măcar pe unii dintre ei. Cînd spui „diaspora“, te referi implicit la oameni fixaţi deja acolo, în comunităţi integrabile. Dar românii din străinătate sînt extrem de supli, îşi găsesc acolo extrem de repede nişele în care să se aşeze. Românii aceia foarte vizibili, dar puţin numeroşi, nu sînt reprezentativi pentru diaspora noastră. Cei mai mulţi îşi găsesc acolo prieteni, îşi formează familii, îşi petrec concediile acolo. Astăzi nu se mai blochează vămile cînd vin ai noştri în concediu acasă. După doi-trei ani de zile, mulţi îşi dau seama că poate e mai ieftin şi mai plăcut să-ţi faci concediul în Sicilia decît la Mamaia. E şi acesta un semn de integrare. Sîntem europeni, ne identificăm, prin diaspora, cu Europa. Românii nu vor înfiinţa niciodată la Londra sau la Paris un „Românistan“, un cartier numai al lor. Diaspora românească a dovedit că Europa există şi funcţionează.  

Foto: D. Muntean

Mai multe