La taifas cu Nadia, diva războiului rece şi a capitalismului fierbinte – Lola LAFON la bîrnă
România a fost, la început de an 2014, în toată presa literară a Franţei. România aceea mai glossy decît a nostalgicilor: dacă tot trebuia să iasă „în lume“, să stea la cozi, femeile se machiau înainte, ca pentru singurul moment monden al zilei. România aceea mai neagră, mai naturalistă decît un film de Mungiu: femeile care se îmbolnăveau în urma unui avort nu aveau dreptul să fie îngrijite într-un spital – stipula decretul. E decorul netrucat pe care scriitoarea franceză Lola Lafon l-a folosit, cu infinită delicateţe, pentru evoluţia ei... la bîrnă. Ultima sa carte, La petite communiste qui ne souriait jamais, brodează pe destinul Nadiei Comăneci o ficţiune complexă şi tulburătoare, cu deschideri filozofice şi politice: cum îşi permit fetiţele-gimnaste, excepţionale mecanisme aerodinamice, să devină femei? De ce libertatea „sponsorizată“ a Vestului ar fi superioară altor sisteme sociale şi politice? Aşa cum Nadia a sedus, la 14 ani, o planetă întreagă de spectatori şi jurnalişti, sfidînd tehnica tabelei de marcaj de la Montréal cu primul 10 din istoria gimnasticii mondiale, a patra carte a Lolei Lafon i-a sedus pe cititorii şi criticii Franţei, care nu contenesc să o invite în platouri de televiziune şi studiouri de radio, să deseneze, fermecaţi, piruete de cuvinte şi acrobaţii stilistice în presa de gen. Semn că Lola Lafon a ştiut să vadă ceva şi a ştiut cum să-l povestească. Bagatelă de scriitor.
Cartea e, mai întîi, un straniu dispozitiv literar. Scriitoarea îşi avertizează cititorii: nu vor citi o reconstituire istorică a vieţii Nadiei, chiar dacă, respectate întocmai, datele, locurile şi evenimentele creează un puternic (şi înşelător) efect de real. Lola Lafon a ales însă să umple golurile şi tăcerile, să păstreze ipoteze şi versiuni neverificabile şi să imagineze un schimb de păreri cu Nadia însăşi, în jurul cărţii care face din ea un subiect şi un personaj: „Discuţiile între naratoarea romanului şi gimnastă rămîn o reverie fictivă, un mod de a restitui vocea personajelor în acest film aproape mut care a fost parcursul Nadiei C. între 1969 şi 1990“, scrie, într-un „Cuvînt înainte“, Lola Lafon.
Romanul unei „închideri“
Capitolele desfăşoară, rînd pe rînd, nuclee narative şi detalii de atmosferă, ca într-o reuşită biografie literară: gimnasta este descoperită de Béla Karolyi, se antrenează, mănîncă prost, ca toate celelalte fetiţe, visează noaptea că, în cursul exerciţiului, cade de pe bîrnă, devine un „minifuncţionar al acrobaţiei“ care cîştigă tot ce se poate cîştiga în concursuri, un „robot comunist de 40 de kile“, care participă cu indiferenţă la conferinţe de presă cu jurnalişti străini, la olimpiadele din lumea liberă. Ceea ce reuşeşte redutabil Lola Lafon este să acumuleze, pe nesimţite, o tensiune vibrantă, care nu pare a personajului, ci a modului în care personajul e receptat de ceilalţi. „De ce nu surîde niciodată copila asta?“ se întreabă jurnaliştii occidentali, avizi de detalii crocante pentru a fantasma pe marginea clivajelor politice între lumi etern ierarhizate valoric. „Să zîmbesc, da, mare lucru! Dar să termin mai întîi ce am de făcut“, le răspunde Nadia, ridicînd din umeri şi păstrîndu-şi pînă la ultima filă a cărţii un soi de opacitate constitutivă, din care scriitoarea trage firul de mister al acestei personalităţi care a subjugat spectatori, mame şi fetiţe din Vest, a întors istoria gimnasticii, a pus pe jar comentatori şi jurnalişti, a îmbolnăvit de fascinaţie şi gelozie gimnaste ruse şi americane, a scandalizat deopotrivă. Ajunsă peste Ocean, după ce a fost ajutată să fugă din România, în noiembrie 1989, Nadia e întrebată hărţuitor la conferinţa de presă: ştiţi că cel care v-a ajutat e căsătorit şi tată a patru copii? Răspunsul e consemnat, desigur, în cartea Lolei Lafon, care scrie, de fapt, romanul unei „închideri“, corpul aerian care se solidifică ireversibil („cette fermeture de son corps à ce qui ne lui convenait pas“).
Albatroşi fără graţie
Micuţa comunistă care nu zîmbea niciodată creşte. Combinezonul devine o piele indecentă pentru copila care-şi aplatizează sînii şi-şi refulează sîngele menstrual, sub privirile pudic decepţionate ale adoratorilor de nimfete perfecte şi inocente. Lola Lafon taie cu bisturiul cruzimea jurnaliştilor lumii, care titrează, cu perfecţiune stilistică: „Fetiţa s-a prefăcut în femeie şi magia s-a stins“. Şi de ce ar fi mai decentă privirea care jubilează urmărind corpul androgin al unei pubere sfredelind aerul în combinezonul ei care face cute pe fesele descărnate? Lola Lafon, feministă asumată, nu se sfieşte să vorbească despre ambiguitatea, vecină cu perversitatea, de a prefera, în concursuri (de gimnastică sau de Mini Miss), lejeritatea copilelor-păpuşi, care, odată ajunse „în fază terminală de copilărie“, nu mai înfioară delicios şi-şi încep zborul greoi şi tragic de albatroşi fără graţie.
Neautorizata biografie autorizată
Povestea vieţii gimnastei este întreruptă programatic de reacţiile şi comentariile Nadiei, căreia naratoarea i-ar fi trimis capitole şi întrebări pentru a clarifica diverse episoade. Lola Lafon evoluează la bîrnă: Nadia îi corectează ezitările, o ceartă, o trimite să o ia de la capăt, se îmbufnează şi refuză dialogul, antrenoare capricioasă şi exigentă, suspicioasă şi opacă. Să aibă grijă să nu construiască o imagine prea gri a României! Îi reproşează că se documentează prea mult şi că nu are destul curaj să scrie „împotriva acestei viziuni gata fabricate şi occidentale a unei ere comuniste de coşmar“. Refuză pasaje întregi pe care naratoarea ni le inserează... totuşi. Lola Lafon negociază, cu Nadia, personajul Nadia, mimează ciorne, transcrie pasaje cenzurate. Totul nu e decît un joc de oglinzi, auctorial. Neautorizarea biografiei autorizate e o găselniţă literar fecundă. Lola Lafon îşi negociază sieşi personajul, naratoarea însăşi e un fel de ciornă de scriitor la vedere, fiinţa aceea care secretă o istorie, nu chiar conformă, nu chiar exactă, dar conformă cu ce, exactă cu care original? Sublim dispozitiv ca metaforă a scrisului. Oricum, scriitorul nu-şi dă la tipărit decît o variantă, creaţia sa definitivabilă rămîne veşnic în ciornă, în timpul său uman. Pe cît de anecdotică, pe atît de simbolică pentru relaţia literatură – personaj – persoană – realitate mi se pare următoarea scenă: invitată într-o emisiune de radio pentru a vorbi despre carte, Lola Lafon e întrebată de redactor ce mai face Nadia acum, avînd în vedere că naraţiunea se sfîrşeşte în anii ’90, imediat după fuga ei în Occident: e căsătorită, are copii? „Nu ştiu, nu pot să vă răspund. N-am fost şi nu sînt în contact cu Nadia.“ Jubilez la gîndul că autoarea s-a abţinut, politicos, dar printre rînduri aud un maliţios şi hohotitor: „Habar n-am. N-am nici cea mai mică idee.“
„Stai!“ ţipă Cristian Ţopescu
Un bestseller fulgerător, cu 50.000 de exemplare vîndute. La petite communiste qui ne souriait jamais, publicată la editura Actes Sud, a ajuns în librăriile Franţei pe 8 ianuarie şi, o lună mai tîrziu, e deja la al şaptelea tiraj, fiind în curs de traducere în mai multe limbi, printre care şi româna. Pariul traducerii e de ordin stilistic. Fraza Lolei Lafon este cînd abrazivă, scurtă, ca un verdict misterios, cînd de tip fractal, cu tuşe acumulative, care vin de la diverse adîncimi reflexive. Sînt şi capitole în care frazarea e de-a dreptul picturală, cu învăluitoare descrieri ale Bucureştiului, oraş contrastant şi imperfect, cuceritor paradis pierdut. Într-adevăr, născută în 1973, cu origini franco-ruso-poloneze, Lola Lafon a crescut la Bucureşti pînă la 12 ani, cînd a plecat în Franţa cu părinţii, purtînd undeva în bagaje cartea poştală cu Nadia – suprema divă-copil a lui Ceauşescu, editată de regim în mii de exemplare. Cine se întreabă de ce autoarea a scris-o şi de ce atîţia o citesc – această carte stranie, inexactă şi aproximativă, care-şi caută echilibrul în piruete narative şi ezitări îndrăzneţe – să nu aştepte ieşirea de pe bîrnă. (Vă amintiţi momentul de sincopă, cînd toată lumea respira prin vocea lui Cristian Ţopescu, care striga „Stai!“?) Un personaj îi aruncă în faţă Lolei Lafon, care evoluează, cu cartea ei, la bîrnă: „Nous sommes toutes des brouillons şde Nadiaţ et je ne parle pas des médailles. C’est un peu pour ça que vous vous y intéressez aussi, peut-être?“ Graţie micuţei comuniste care nu zîmbea niciodată, sîntem versiuni, ciorne de nota 10.
Cristina Hermeziu este jurnalistă.
Foto: A. Fevrier / Flammarion