La poştă

29 decembrie 2009   TÎLC SHOW

Am avut odată ocazia să constat că poştaşii îşi pot face treaba cu o sîrguinţă specifică meseriei lor. Unul mi-a adus acum cîţiva ani, cu o precizie de ceasornic, un mandat telegrafic, după ce a mers kilometri întregi pe jos, pînă în creierii munţilor, pe o ploaie cu bulbuci. Nici n-a vrut să audă de bacşişul pe care mă simţeam obligat să i-l ofer pentru aşa o osteneală. Nu i-a trebuit nici ţuică şi nici sobă, măcar două minute. „Nu vă faceţi probleme, doar e datoria mea“ – s-a scuzat uşor încurcat şi a fugit înapoi în jos, prin ploaia deasă. E poate cea mai frumoasă amintire pe care o am (dacă nu cumva singura de acest fel) despre funcţionarea unei instituţii româneşti. M-am simţit ca în Elveţia. Reversul medaliei e însă de găsit la oficiul unde stau lunar la coadă pentru a ridica o prăpădită de alocaţie. Marea sală zumzăie de fiecare dată ca un stup plin de albine nemulţumite. Rareori se întîmplă ca de la o lună la alta, aceeaşi operaţie să se petreacă la acelaşi ghişeu. De fiecare dată trebuie să întrebi de două ori pentru a fi sigur că te aşezi la coada cea bună. Iar operaţiunile se desfăşoară metodic... în ritm de melc. Îndărătul ghişeului din faţa intrării zace un bărbat mototol, un fel de urs mare şi blînd, cu degete butucănoase cu care nu se ştie cum de reuşeşte să răsfoiască dosarele şi mandatele. La un ghişeu din dreapta oficiază o blondă durdulie cu voce ascuţită, care pare foarte iute. Am constatat însă de mai multe ori că vioiciunea i se manifestă doar în vorbire, nu şi în mişcări. Ultima dată însă, am nimerit în stînga, la roşcata cu vîrtej alb şi ochelari de pisică. Femeia căuta întruna diverse acte şi din cînd în cînd dispărea undeva în dos, sub acelaşi pretext al căutatului. Lungă aşteptare. Privirile noastre, ale celor de la coadă, urmăreau tîmpe derularea la nesfîrşit pe un ecran a unui scurt filmuleţ promoţional în care poştaşii români, cu diverse mijloace de transport, poartă corespondenţa din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării către alte colţuri îndepărtate ale ţării (avem o ţară făcută parcă numai din colţuri îndepărtate). Şi luna trecută, şi acum două luni, şi acum şase, am văzut acelaşi film de cîte douăzeci de ori. Ca din hipnoză, mă trezeşte tonul ridicat cu care funcţionara roşcată o întîmpină pe cucoana voinică din faţa mea: „Iar ai venit? Nu ţi-am zis şi ieri că nu pot să-ţi rezolv nimic?“. „Duduie, vreau să-mi daţi talonul de pensie al soţului. Că el e plecat în provincie şi nu poate veni.“ „Nu-ţi dau nici un talon, că n-am şi nu pot să mă fac talon. Şi chiar dacă aş avea, trebuie să i-l dau titularului, adică soţului.“ Cucoana voinică ridică şi ea vocea: „Trebuie să-mi rezolvaţi cumva problema că d-aia sînteţi pusă aici. Asta vă e meseria şi să ştiţi că de ţipat pot să ţip şi eu“. Un domn mărunţel intervine în apărarea funcţionarei: „Păi, chiar că ţipaţi, doamnă. Îmi spargeţi urechile. De ce vorbiţi aşa tare?“ „Pentru că am mîncat de dimineaţă“ – îi răspunde cucoana. „Eu n-am mîncat“ – zice mărunţelul. „Se vede“ – vine replica femeii. „Doamnă, eu nu te-am făcut grasă. Cum de fapt eşti.“ O altă cucoană, mai în vîrstă şi foarte cochetă, încearcă să aplaneze situaţia: „Cu vorba bună se rezolvă toate. Mai ales acuma, de Crăciun, nu trebuie să ţipăm aşa“. Cearta pare a se stinge cînd, dintr-odată, din mijlocul sălii, de lîngă stativele pe care se completează formulare, izbucneşte un urlet: „Casă de nebuni! Uite pe mîna cui sîntem! Nu ştiţi decît să ne luaţi banii!“. E o femeie ce priveşte în gol şi nu pare în toate minţile. „Uite cum înnebunesc oamenii aici la dumneavoastră“ – sare şi cucoana din faţa ghişeului. Funcţionara n-o mai bagă în seamă şi trece la următoarea persoană, adică la mine. „Păi, de ce aţi venit după alocaţie dacă nu v-am avizat?“ – mă întreabă. „I-auzi alta“ – intervine iar cucoana, care nu plecase. „Fiindcă la data asta vin în fiecare lună“ – zic eu. „Luna asta s-a decalat din cauza Sărbătorilor, vine mai tîrziu“ – zice funcţionara. „Din cauza Sărbătorilor din capul vostru. Aţi cîştigat alegerile şi nu mai are guvernul nici un ban în vistierie“ – se bagă iar cucoana. „Dumneata ai venit la poştă să faci politică?“ – o întreabă funcţionara. „Nu eu fac, voi faceţi, voi puneţi aici afişe cu PD-L, la toate alegerile. Mai bine vă lua Vântu, cu poşta voastră cu tot.“ „Acum ne ia Cocoş, că a cîştigat Băsescu.“ „Ce cocoş?“ Dau să ies şi trec pe lîngă femeia care tocmai urlase. Acum doar murmură sacadat: „Mi-au luat banii, umblă la portofelul oamenilor. Vine poştaşul şi-mi ia pensia. Intră în casă să ia pensia“ – şi iar răcneşte de sperie pe toată lumea: „Casă de nebuuuuni!“. Afară e frig şi aer curat.

Mai multe