La pescuit în grădină

23 martie 2016   TÎLC SHOW

O să povestesc la întîmplare despre cîteva descoperiri făcute în perioada în care am participat la săpăturile de la Troia (2005-2010). Las statuile sau lucrurile posibil legate de războaiele troiene pentru altădată, pentru că trebuie și acum să încep scriind tot despre descoperiri minore, ba chiar minore pînă la ridicol. Am făcut deja apologia cioburilor și a oaselor (fragmente ceramice și resturi faunistice, cum li se zice la școală), deci dacă citiți în continuare această rubrică înseamnă că nu trebuie să-mi mai cer scuze.

Mai întîi, cele patru-cinci straturi de carbonat de calciu, cu cristale și nuanțe vizibil diferite, pe care le găseam în cîte un tub de teracotă din conductele romane tîrzii (din care sînt kilometri întregi acolo). Nu cer evident nimănui să rămînă visător în fața conținutului unei conducte vechi. Deși, pe de altă parte, unii sînt fascinați de ideea că imperiul roman „a căzut“ din cauza intoxicației cauzate de conductele de plumb, ipoteză care de altfel nu e confirmată de nivelul de plumb din oase și smalțul dentar. Păcat! Dar să lăsăm canalizarea și să trecem în grădină (tot romană tîrzie). Grădinile private sînt adesea ratate de arheologi, ceea ce nu e de mirare dacă ne gîndim că în reconstrucțiile moderne ale aproape fiecărui forum imperial și ale altor spații publice, arbuștii ornamentali sau florile lipsesc cu totul, de parcă noi le-am inventat ieri. (Forumul lui Vespasian, de exemplu, era probabil plin de trandafiri.) Grădinițele astea nu lasă în urmă amenajări monumentale; la Troia găseam amfore sparte și așezate în pămînt cu gura în jos, transformate deci în ghivece, sau, la distanțe regulate, mici incinte pătrățoase făcute din țigle. Ce pomișori vor fi fost în mijloc, nu e clar încă. Știm asta deja, prin analiza semințelor și a polenului găsit, despre unele grădini din Pompei – trandafiri, zambile, violete (Casa dei Vettii – foto), trandafiri, ienupăr, artemisia (Casa dei casti amanti; în imagine, frescă din villa soției lui Augustus).

Dar să săpăm mai adînc. La doi metri adîncime, lîngă resturi de zid, găsesc o lespede mare și tocită de piatră, în colțul căreia e fixat un mic cilindru de bronz. Casa omului a fost rasă de pe suprafața pămîntului. A rămas pragul tocit și piesa în care pivota ușa. Că a fost o casă înstărită îți dai seama din faptul că pragul e frumos degroșat în așa fel încît să rămînă în el un alt mic prag, de jumătate de centimetru, ca să nu tragă pe sub ușă. În colțul lespezii s-a dat o gaură pătrată, în care să aibă loc să intre cilindrul de bronz, dar să și rămînă suficient spațiu încît cimentul turnat în jur să facă priză bună, de mai mare dragul. De obicei se face o scobitură în piatra pragului și în ea se învîrte direct ușa – mult mai ieftin. Dar ce nu are gaura asta, și are piesa noastră de bronz? Opritor! E o indentație acolo care oprește ușa și o împiedică să forțeze. Dacă vorbim de bronz, într-o altă casă din apropiere, tot elenistică mi se pare, a găsit un lucrător cu ochi de șoim o piesă de doar cîteva grame, numită în terminologie științifică cîrlig de dat la pește. Deschidere mare, deci pentru pește mare, vîrful lung, spinul lung, forma exact ca azi. Cînd găsești ceva, reflexul e să te uiți dacă e vreo ruptură proaspătă, curată sau neoxidată, și tija într-adevăr era ruptă. Am înghețat munca și am început să căutăm restul cîrligului – o problemă de onoare. Am găsit și restul pînă la urmă, spre marea mea satisfacție, și la capăt tija nu avea ochi ca astea moderne (greu de turnat), ci doar crea o ansă strînsă. De presupus că nici pe pescarii troieni nu îi distra să le fugă peștele cu cîrlig cu tot mai mult decît pe noi.

În a doua jumătate a campaniei ajungeam și la straturile de epoca bronzului, acolo unde ele se mai păstrau, straturi pe care le-am văzut pentru prima oară în 2005. Să pomenesc mai întîi un vîrf de săgeată, neașteptat de mic, cu secțiune triunghiulară („ca să nu se închidă rana“, explicație care îl exaspera pe Vonnegut în Abatorul cinci). Pentru că rămăsesem fără cutiuțe, am pus-o temporar în folie de aluminiu și înăuntru s-a format condens, o greșeală pe care n-am uitat-o. Săgeata e totuși bine sănătoasă la muzeu la ora la care scriu aceste rînduri, și apoi, deoarece datarea ei era mult anterioară războiului troian (dacă plasăm cel mai probabil candidat pe la 1190/1180 î.Hr.), sigur nu era săgeata care a străpuns călcîiul lui Ahile… În fine, ultimul exemplu provine din umplutura șanțului de fortificație, alcătuită din tot soiul de lentile de sediment. Într-unul din aceste straturi-cheie am găsit două semințe arse, de strugure poate. Semințele sînt grozave pentru datări C14 (de care voi mai vorbi), pentru că au o viață atît de scurtă. Cînd datăm material organic, aflăm momentul morții lui, de pildă data tăierii copacului. Dar o scîndură zdravănă făcută din acel lemn are o viață lungă și poate fi folosită încă într-o casă patru sute de ani mai tîrziu, casă pe care riști astfel s-o datezi greșit mult prea devreme. Vă doresc viață lungă și ne auzim săptămîna viitoare.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.

Foto: wikimedia commons

Mai multe