La mine ai venit?

20 mai 2015   TÎLC SHOW

Scriind săptămîna trecută despre profesorul trăsnit de filozofie şi despre aventura lui logopedică, mi-am amintit de o întîmplare personală.

Eram stagiar la Şcoala Centrală din Breaza. În localitate mai era, între alte instituţii de învăţămînt, şi o şcoală ajutătoare. Ajungeau acolo, de regulă, cazurile disperate. Nu pentru că guvernanţii anilor ’80 s-ar fi preocupat de integrarea copiilor cu probleme, ci pentru că se îngrijeau să nu apară în statistici cifrele impresionante de copii cu handicapuri severe, rezultaţi, în marea majoritate, de pe urma încercărilor nereuşite de avort. Politica de stimulare brutală a natalităţii îşi avea costurile ei, care nu aveau voie să ajungă în văzul lumii. Psiholoaga noastră şcolară, care avea norma de bază la şcoala ajutătoare, m-a invitat să trec odată pe acolo, dacă vreau să văd cum arată viaţa „adevărată“.

Clădirea, fostă casă boierească, era în fundul unei curţi, la fereală, pe un deal unde se ajungea pe un drum neasfaltat. Un gard masiv, cu o poartă grea de fier, închidea grădina. Scîrţîitul porţii a făcut să se năpustească spre noi, spre mine şi călăuza mea, o liotă de copii, agăţîndu-ni-se de haine şi rostind cu toţii, fiecare în felul său, aceeaşi întrebare: „La mine ai venit?“

Altceva nu îmi mai amintesc. Doar nişte voci. Şi o întrebare.

Nu vreau să dramatizez. Educaţia „specială“, cum i se mai zice, îşi are raţiunile ei, pe care, vorba lui Pascal, raţiunea nu prea le înţelege.

Acum cîţiva ani, senatul universităţii în care predau a adoptat o declaraţie de cîteva rînduri, prin care se dorea o definire mai clară a misiunii asumate. Erau acolo cîteva lucruri pe care le resimţeam ca realmente importante. Între altele, ne propuneam să fim o instituţie „prietenoasă“. Hm! Dar punctul cel mai cu greutate era – cum altfel? – cel în care ne declaram hotărîrea de a adopta un model educaţional „centrat pe student“.

Senatul UB are 120 de membri. Evident că la un document de asemenea impact au fost numeroase sugestii de îmbunătăţire. La „centrarea pe student“ nu a avut nimeni nimic de obiectat. Sintagma devenise deja suficient de populară ca să fie considerată de la sine înţeleasă.

Acum cîteva săptămîni s-a resuscitat în universităţile româneşti mişcarea occupy, într-un mod cît se poate de civilizat şi de amiabil. Studenţii vor să-şi exprime nemulţumirile şi îşi caută formele de manifestare adecvate. Faptul că cele etern promise şi demagogic legiferate şase procente din PIB se materializează în diminuarea cronică a finanţării educaţiei nu are cum să bucure pe nimeni, nici pe studenţi, nici pe elevi, nici pe profesori, nici personalul nedidactic sau didactic auxiliar, nici pe părinţi. Pe nimeni. Nu ştiu cum se face un buget naţional. Ştiu doar că îl face de ani de zile, pentru toate guvernele, acelaşi personaj, al cărui nume a intrat deja în folclor. Mă întreb însă şi eu, ca orice om care ştie un dram de aritmetică. Dacă la educaţie avem, comparativ cu celelalte ţări din UE, subfinanţare endemică, la fel la sănătate, la fel la apărare, la fel la investiţii, la fel la cercetare, la fel la interne, la fel la externe, unde zboară procentele? Chiar şi pe aritmetica cea mai autohtonă, ele ar trebui, însumate, tot 100% să dea. Mă rog, vorba mea preferată din poezia unui poet, din păcate, vitregit de posteritate: „Nu cerceta aceste legi/ Căci eşti nebun de le-nţelegi.“

Anul ăsta, spre deosebire de dăţile precedente, mişcarea occupy din universităţi a pus pe locul doi creşterea ponderii studenţilor în desemnarea rectorului. E firesc, se apropie, şi în mediul academic, alegerile. Argumentul, întru totul valid, este că administraţia centrală ar deveni astfel mai sensibilă la nevoile studenţilor. Bine, bine, dar ale căror studenţi?

La o ocupaţie anterioară, de acum cîţiva ani, pe locul doi între doleanţe, după PIB, figura reintroducerea examenului scris de admitere. Nedumerit, am încercat să aflu mai multe de la protestatari. M-au primit cu toată căldura şi mi-au explicat. Ideea era că prea s-au umplut universităţile de toţi neaveniţii. Singura problemă era că nici eu şi, cred, nici ei nu am fi pus mîna în foc că, dacă doleanţa lor ar fi fost pusă deja în aplicare ceva mai devreme, mai purtam aceeaşi discuţie cu aceiaşi oameni.

Inventivitatea oficialilor de a schimba condiţiile – atît de admitere, cît şi de absolvire – s-a dovedit, în timp, inepuizabilă. La un moment dat, un ordin de ministru, strecurat prin cine ştie ce conjunctură electorală, prevedea că, la licenţă, se poate renunţa la una dintre cele două probe tradiţionale: examenul scris şi lucrarea de diplomă. M-am trezit, ca decan la Litere, cu o petiţie cu multe semnături, venită din partea celor care urmau să îşi încheie în scurt timp ciclul de licenţă, cerînd eliminarea examenului scris. Am vorbit cu reprezentanţii studenţilor în Consiliul facultăţii, explicîndu-le, întîi de toate, că examenul cu pricina însemna muncă şi efort pentru profesori, cu remuneraţie zero. Şi că, dacă pledăm pentru menţinerea lui, nu e pentru că am fi o adunătură de sadici, ci pentru că ţinem la reputaţia diplomelor pe care studenţii urmează să le primească. Şi cu care, de bine, de rău, urmează să îşi facă un drum în viaţă. Petiţia a fost retrasă. Doi-trei ani mai tîrziu, un nou ordin de ministru a reintrodus obligativitatea ambelor probe de finalizare a ciclului de licenţă.

Mi-aş dori un sistem de învăţămînt în care, la întrebarea „La mine ai venit?“, să pot răspunde franc „Da“. Şi mă tot gîndesc cum ar fi să arate.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.

Mai multe